I. Lupta pentru scaunul lui Alexandru-cel-Bun

Ilie face împăcarea cu Polonii, împotriva cărora — de și o Ruteană, Marinka, sora reginei-mame a Poloniei îi stătea alături ca soție, — el luptase în năvălirea pentru luarea în stăpînire a Pocuției. Dar, după aceasta, el mai stătu abia cîteva luni în Domnie. Vînturile toamnei smulseră și aruncară peste Nistru pe fericitul Domn al verii.

Îl gonise fratele său Ștefan, întețit de mamă-sa Stanca — pe care Ilie puse să o înnece — și de Domnul muntean Vlad Dracul, care avea o răzbunare de săvîrșit împotriva lui Ilie: căci acesta, împreună cu bătrînul Alexandru, sprijinise pe un alt vînător al Scaunului Țerii-Romănești, cu care Vlad se zvîrcolise multă vreme in luptă încleștată, pe un Aldea, care, din recunoștință față de ajutătorul său, își zisese Alexandru-Vodă. Vlad era acuma recunoscut de Turci, Domnii țerii sale, și el chemă la dinsul pe Ștefan și-l ajuta să iea moștenirea care nu i se cuvenia lui în rîndul întîiu.

Ștefan smulse Polonilor primirea lui ca vecin, năvălind în țara lor, unde se adăpostise Ilie, Marinka și copilul lor, Roman. Regele era încă nevrîstnic, așa încît nime nu era bucuros de războaie primejdioase în părți care obișnuiau să înghită frumoasele oștiri ale cavalerilor și lefegiilor. Ilie fu oprit într’o găzduire darnică, în care el avea tot dreptul să vadă însă o închisoare. Căci cărările ce duceau la Nistru erau tăiate pentru dînsul.

Dar erau boieri moldoveni cari nu se dăduse cu cel mai puternic, ci țineau, în Moldova sau peste hotare, cu adevăratul moștenitor. Printre dînșii era neamul Jumătate, Lazăr din Tulova, în părțile de către munte, Duma fiul lui Șandru. Ei îndemnară pe Ilie să fugă de la oaspeții săi, îl aduseră în Moldova și dădură pentru dînsul două lupte, care nu dezrădăcinară însă pe Ștefan, în jurul căruia se strînsese cei mai mulți și cei mai puternici dintre stăpînii de moșii. La urmă el fu răzbit și strîns în Ținuturile de jos ale țerii. Atunci el ceru să se împace, și Polonii îl întăriră în acest gînd, care-i scutia de o mare grijă și de o grea datorie. El căpătă în vara anului 1435, abia doi ani de la moartea pașnicului Alexandru-Vodă, o întinsă bucată de pămînt, din care era slobod să-și tragă veniturile: de la Vasluiu pînă la Chilia și pănă la Cetatea-Albă, patru tîrguri, toate cîmpiile, tot pustiul, toată pădurea, toate drumurile de negoț din jurul lor. Pe lîngă aceasta, el rămînea Domn de o potrivă cu Ilie, numai cît acesta avea. pe lîngă cinste și locul d’intăiu în orice împrejurări, față de ai săi și față de străini, și veniturile cele mai mari, din peste patru cincimi ale Moldovei. În hrisoavele lor, date cele mai multe împreună, supt pecetea lui Ilie singur, nu se întîmpină nici-un alt frate domnesc. Cercul stăpînitorilor și al moștenitorilor se închisese prin învoiala din 1435: el cuprindea pe Ilie, pe Ștefan și pe fiul celui d’intăiu, Roman, pe lîngă care se adause apoi, de la August 1438 înnainte, un al doilea fiu, numit după marele său bunic: Alexandru. Împrejurul lor stăteau toți boierii țerii: moșierii cei mari din Lipnic, Zubrăuți, din Tulova, din Voroneț, din Toporăuți, din Frătăuți, din Serețel, din Șomuz, din Mamurinți, din Rugășeni, din Cuciur, din Șilișău, din toate satele înfloritoare ce se aflau în preajma Sucevei, Capitala; și cei cu nume de botez ori după părinți: Uncleat, Jumătate, Limbădulce, Vîlcea, Hudici, Birlici, Popșa, Balș, Buhuș, Turcul, Șendrișor, Nesteac, Stroici, Berindei, Ponici, Piatră, Negrul, Ureacle, Balcean, Șerbul, Firea, Gîrbovul, Julea, Negrilă, Periciune, Paos («Paius»).

De la un timp însă, Ștefan adăpostia pe lîngă dînsul pe fratele Petru, care avea poate vre-o socoteală de cerut lui Ilie. Copiii acestuia creșteau mari, și Roman împlinise în 1444 șeptesprezece ani: Ștefan se temu pentru timpul cînd, în locul lui Ilie, ar fi avut înnaintea sa pe Marinka, sprijinită de nepotul ei, regele Vladislav al Poloniei, ales acum și în Ungaria, om viteaz și foarte îndrăzneț, pe acest Roman, în sfirșit, care nu s’ar fi mulțămit cu o parte din venituri și cu jumătate din putere. Data aceasta, el nu pare să fi pornit cu războiu asupra fratelui său. Trădarea i se păru mai lesnicioasă și mai sigură. Dacă Ștefan nu se prea ducea la Suceava, Ilie venia la Vasluiu, în pămînturile frățești. Aici fu prins el și înlăturat fără omor din rîndul acelor cari pot stăpîni o țară: prin groaznicul mijloc, obișnuit la Grecii din Bizanț, al arderii ochilor. Nenorocitul fugi ia rudele Marinkăi, căreia Ștefan îi aruncă, drept pomană, cetățile pe care odinioară Alexandru le dăduse Ryngallei: de aici o vedem pe dînsa făcînd schimburi și învoieli; cît despre Ilie, el era acum un mort între cei vii, și peste puțin pleoapele se închiseră pentru totdeauna asupra sărmanilor lui ochi orbi.

Ticălosul Ștefan stăpîni apoi trei ani, între Doamna pe care și-o luase, între Petru, învățătorul cel rău, și între puțini boieri. Nu i-a fost dat să-și vadă copii. Dacă a fost îngăduit și atîta vreme, aceasta se datoreste mai mult marii nenorociri suferite de Poloni în acest an 1444, toamna, prin înfrîngerea de către Turci, la Vama, a oștirii creștine, în rîndurile căreia căzu, luptîndu-se, și regele Vladislav. Cînd noul Craiu Casimir, frate cu Vladislav, se simți sigur pe tronul său, el îngădui Marinkăi, care era acum o văduvă, să cerce norocul fiului ei Roman, ce împlinise douăzeci de ani. El veni, de sigur, cu ajutoare polone, pornind din Hotin, care era al Polonilor, și puse mîna ușor pe cetățile Sucevei și Neamțului. Ștefan, care trăia veșnic în frica răsplătirii din partea nepotului său pribeag, încheiase abia în Iunie cu regele un tratat în care se asigura că «dușmanul», «vînzătorul» său nu va fi ținut în Polonia. Năvălirea-l apucă pe nepregătitele. El fu prins în luptă, sau dat de ai săi, și Roman îl pedepsi ca pe un ucigaș de rînd, puind să i se taie capul, în ziua de 13 Iulie 1447. Aceasta trebuie să se fi făcut undeva departe, căci abia după trei zile trupul lui, tăiat în două — precum el tăiase în două țara, fericirea și viitorul ei —, fu îngropat în mănăstirea Neamțului, lîngă cetatea lui Petru-Vodă cel d’intăiu.

Dar el nu duse cu sine în mormîntul său războiul. Roman fu stăpînul Moldovei-de-sus, deprinsă să asculte de tatăl său Ilie, și-l vedem odată dînd un hrisov din cetatea Sucevei. Însă puțini boieri numai încunjurau pe tînărul Voevod al răzbunării: Vornicii-Mari Oană și Manoil, care ținuse multă vreme Hotinul pentru neamul lui Ilie, Șteful, cel mai mare din feciorii lui Jumătate, Miclea Greul, Vistiernicul Micul, Hodco Știbor, un om nou, și Aprodul Șăndrica. În viforul luptelor și supt povara marilor greutăți ale unei astfel de cîrmuiri, Roman își săcătui puterile, și, mai ajutînd și otrava boierilor, Marinka ducea la groapă, în ziua de 2 Iulie 1448, pe fiul ei cel mai mare, din care făcuse un Domn de cîteva luni de zile.

Cei mai mulți dintre puternicii de pănă atunci ai țerii fugiră peste hotar, așteptînd zile mai bune. Dar pentru dînșii, cari nu voiau să-și închine capul, căci se temeau să nu-l și piardă, înnaintea Voevodului adus de Poloni, nu era decît o singură graniță deschisă, aceia care ducea, prin păsurile Carpaților, în Ardeal.

Aici avea pe acea vreme toată puterea, precum avea toată puterea și în tot largul cuprins al Țerii Ungurești, guvernatorul Ioan Corvin din Uniedoara (Hunyady). Era un Romîn dintre grănicerii pe cari Ungurii îi însărcinase să apere, supt judecătorii și căpitanii lor romîni, margenea apuseană a Ardealului de năvălirile veșnic împrospătate ale Turcilor, cari se oploșise în Serbia. Ai lui îi ziceau Iancu, și el era fiul lui Voicu, grănicer ca și dînsul. Încă de pe vremea împăratului Sigismund, dușmanul lui Alexandru-cel-Bun, Iancu din Uniedoara se luptă departe în Croația, și în țara de lumină a Italiei, apărînd pentru bani interese străine. Întors înnapoi acolo unde ai săi stăteau la pîndă neadormită înnaintea păgînilor, el căpătă moșii zălogite de Coroana ungurească și dregătorii de cinste și de primejdie. Peste cîțiva ani el era Ban al țerii Severinului, — adecă o parte din Banatul unguresc și din Oltenia noastră, — care se luase de la Domnii creștini și nu se putea apăra împotriva Sultanului turcesc. Mai era apoi comite al Timișoarei, unde se ținea piept acelorași dușmani, comite al Bistriței, al Secuilor și Voevod al Ardealului. În lupta ce se deschise între Elisabeta, fata lui Sigismund și văduva regelui Albert, și între regele polon Vladislav pentru stăpînirea Ungariei, Ioan se dădu de partea acestui din urmă, care îi lăsă cu desăvîrșire toate grijile trebilor răsăritene. Încă din 1442. Începuse lupta cu Turcii, cari se îngrămădiau la păsurile Carpaților, în avîntul lor spre bogățiile Europei. El îi bătu de două ori în acest an, cu Romînii săi din Ardeal și cu ajutorul romănesc al Domnului muntean, care era pe atunci un om rău, dar ager și fără frică, acel Vlad, căruia i se zicea Dracul, pentru șiretenia lui crudă. Se înțelese și cu Moldoveni! pentru a înfășură cu două aripi pe dușmanul tuturor. În 1443, el făcu în toamnă o minunată năvălire în Serbia, unde așeză din nou pe Domnul ei creștin, Gheorghe Brancovici, ce stătea de mai multă vreme adăpostit în Ungaria. Toți creștinii din Răsărit, siliți la părăsirea legii lor sau la plata de grele biruri și la lupta supt steaguri necurate, vedeau în Iancu-Vodă un sol dumnezeiesc al mîntuirii prin sabie, al curățirii prin sînge.

Îi mai rămînea să trezească din morți Împărăția Bulgariei. În 1444 o frumoasă oaste pleca spre păsurile Balcanilor, care, odată cucerite, ar fi arătat în zare minunea de albastru și aur a Constantinopolei, unde Împăratul grecesc era strîns din toate părțile de zidul de oțel al Turcilor, ce-și aveau capitala și mai aproape de munți, la Adrianopol. Regele Vladislav însuși mergea acum în fruntea oștilor creștine; corăbii venite din Apus supt steagul Veneției, marea Republică italiană, supt steagul cu cheile Sfîntului Petru al Papei și supt flamura depărtatului duce frances al Burgundiei, se apropiau de strîmtorile ce despart Europa de Asia, ca să împiedece fuga păgînilor, ce se socotia sigură. Dar Sultanul Murad bătrînul ucise pe Rege și împrăștie oastea.

În zădar veniră pe urmă, în primăvara următoare, corăbiile Apusului în Marea Neagră și pe Dunăre, arzînd și ispitind cetățile turcești ale malului stîng. Ioan nu putu să se coboare decît o clipă dincoace de munți, căci Ungaria, lipsită de regele său, fierbea de vrajbă. Abia în 1446 se făcu liniște, alegîndu-se cel mai viteaz ca guvernator al țerii.

Acum Ioan nu mai trebuia să asculte de poruncile nimănui, și toate puterile regatului se aflau în mîna sa întocmai ca și spada lui. El se gîndi iarăși la deșteptarea Răsăritului creștin prin brațe romănești. Vlad Dracul, care încheiase și el pace, cînd toți părăsise lupta cu Turcii, nu i se mai părea un sigur ajutător: de Crăciun, în anul chiar cînd fusese ales locțiitor de rege, Iancu-Vodă trecu munții, prinse pe Vlad, care ținea pe o fată a lui Ilie-Vodă, o soră a lui Roman, și-l ucise, împreună cu singurul dintre feciorii săi ce se găsia în țară. 

În locul lui puse Domn pe un om slab, dar credincios, care se chema Vladislav și era fiul unui Dan Voevod orbul. Și din Moldova trebuia să se facă un ajutor bun pentru lupta cu Turcii: Roman, făptura Leșilor, feciorul Marinkăi, vărul regelui Casimir, nu putea să fie îngăduit. El ar fi fost un braț mort în lupta ce era să se încingă iarăși, pentru binele creștinătății.

Încă de pe cînd trăia acest tînăr fără noroc, Iancu-Vodă se înțelesese cu Petru, tovarășul lui Ștefan la izgonirea și orbirea lui Ilie. Petru acesta purtase întăiu un războiu împotriva chiar a lui Ștefan, cu care înțelegea să domnească împreună, ca Ștefan însuși cu Ilie: el era astfel în 1444 la Roman, cu cîțiva boieri, ca Brațul, Mîndzul, un Cupcici, tovarășii săi de răscoală. Învins, el se împăcase. Dar, măcar după moartea lui Ștefan, el înțelegea să-l moștenească, și, avînd împotriva sa pe Poloni, cari apărau drepturile ramurii lui Ilie, el alergă la Iancu-Vodă. Acesta-l primi bine și, ca să se asigure mai deplin de dînsul, îi dădu de nevastă pe o soră a sa, care nu se măritase pănă la o vrîstă destul de înnaintată. În Septembre 1448, cîteva luni abia după moartea lui Roman, el era Domnul din Suceava, și boieri de frunte dintre ai fratelui său iscăliau ca marturi în hrisoavele sale; între ei și puternicul Logofăt Neagoe, care mersese pentru Domnii Moldovei și la soborul cel mare de împăcare între Biserica Răsăritului și a Apusului, ce se ținuse la Florența. Pănă și regele Poloniei, cînd primi vestea morții lui Roman, se lăsă mîngîiat ușor pentru moartea vărului său. Se făcuse, ce e dreptul, întăiu a porni la oaste împotriva lui Petru, strînse ostași din toate cele cinci Palatinate în care se împărția țara Rusiei de peste apa Nistrului, se cobori în fruntea lor pănă la Lemberg, unde ajunse la 21 Iulie, și apoi pănă la Haliciu, unde i se înfățișă nenorocita mătușă Marinka, pentru a cere să i se dea ajutor acum într’un nou războiu pentru Domnia copilului cel mic Alexandru, născut în 1438 și care n’avea deci mai mult decît zece ani, încă neîmpliniți. Dar, în loc de sprijinul de luptători pe care-l aștepta ea, Craiul îi îngădui numai să stea la Colomea, marea cetate din Pocuția, împreună cu cei două sute de oameni ce-și legase soarta lor de a ramurii șubrede a lui Ilie-Vodă. Încă de la 9 August Casimir intră cu oștile sale în puternica strajă de la hotare a Cameniții, în fața Hotinului. Aici Petru-i trimese o mare solie de supunere, avînd drept căpetenii pe Neagoe și pe Mihul, doi foști Mari-Logofeți, adecă întăi boieri ai țerii. La 13 Craiul dădea dușmanului său de pănă atunci o carte de asigurare, dacă va trece apa pănă la dînsul ca să i se închine. Petru însă, cu toate că n’avea încă treizeci de ani, nu era dintre cei ce se încred lesne. El tărăgăni sosirea sa pănă ce regele socoti că e prea cald în Camenița și că e bine să se grăbească spre Litvania, unde avea să ție o adunare sau dietă a regatului. Iancu-Vodă, care se gătise iarăși împotriva Tur cilor, era atunci în drumul spre Severin, unde trecu Dunărea la 28 Septembre. De la Mediaș el scrisese la l-iu August regelui arătînd unde-l chiamă datoria sa cea mai sfîntă și cît de mult s’ar cuveni ca pînă atunci cumnatul să-i fie lăsat în pace. Alt semn de viață nu putea să deie. Astfel, la 22 August, a doua zi după plecarea lui Casimir, Petru și boierii înnoiau legăturile de supunere cu Polonia. Și într’acestea ei se îndatoriau a nu înstrăina nimic din Moldova fără voia Polonilor, ci a căuta să cîștige iarăși ce fusese înstrăinat. Vorbe, care nu se spuneau de altceva, decît pentru că același Domn dăduse cu cîteva luni înnainte Chilia în mîna Muntenilor, după cererea lui Ioan Guvernatorul. Petru nu s’a ținut nici-odată poate de îndatorirea sa războinică față de Poloni, dar lui Iancu-Vodă nu putea să-i fie ascuns multă vreme că «fratele și prietenul său», cum îi zicea, și-a schimbat stăpînul. Petru-Vodă dărîma Domnia sa crezînd c’o întărește.

Noi nu mai știm astăzi în ce chip i-a venit pedeapsa. O moarte înnainte de vreme, soarta, ca un blestem, a tuturor urmașilor lui Alexandru-cel-Bun, îi secera și lui tinerețele, grele de păcate.