Liuba Dimitriev

Un ofițer în rezervă ni trimete de la Chișinău un frumos volumaș cuprinzând ce idei, ce sentimente și versuri s-au zbuciumat, câțiva ani de suferință și trudă, de așteptare a unei morți sigure, în sufletul Liubei Dimitriev, moartă dăunăzi la douăzeci și opt de ani.

Fata era născută în sudul Basarabiei dintr-un bulgar și o greacă. Nici o picătură de sânge românesc. Dar între dânsa și noi de la sine s-a stabilit una din acele legături sufletești ce inspiră o vieață. Și-a schimbat și numele, în Dimitriu, ca să fie și formal în comunitate cu nația pe care o iubea. Și și-a târât agonia de la Chișinău la Iași, de acolo la Mănăstirea Văratec, unde a scris versuri de închinare către poetul a cărui umbră flutură acolo în jurul unui mormânt, Eminescu.

S-a dus din vieață vorbind de crini albi, cu dulci versuri românești pe buze.

Deznaționalizatori prin școală și prin silă, nu credeți că sarcina de a ni câștiga suflete, suflete curate și bune, trebuie lăsată însuși aerului blând al acestei țări?

Din mormântul ei, Liuba Dimitriu zice că da.