Un vechi basarabean: Zamfir Arbore

La o vârstă de patriarh Zamfir Arbore închide ochii de mult obosiți de scurgerea lungă a anilor și de mizeriile urâte ale vremii.

În omul acesta de o blândeță fără margeni, de o seninătate ca a înțelepților din antichitate era o adevărată comoară din ceea ce nația noastră are mai bun ca judecată dreaptă, simțire aleasă și desăvârșită cinste.

Solia Basarabiei el ni-a adus-o în zile când nimeni nu se putea gândi la lucrurile mari —, dar și grele și la aceasta nu ne gândim îndeajuns — pe care ni le pregătea viitorul.

Cartea despre țara familiei sale este și pănă astăzi ce se poate găsi mai deplin, mai sigur și mai lămurit cu privire la Moldova de peste Prut. Academia Română s-a onorat publicând-o și ea, dacă nu i-ar lipsi așa de mult mijloacele, ar trebui să deie o a doua ediție, ținută în curent cu imensele schimbări care s-au petrecut de atunci: un Ștefan Ciobanu ar putea-o face mai bine decât oricare altul.

Naționalist dintre aceia cari înțeleg că iubirea cea mai mare e datoare să găsească și expresia cea mai stăpânită, Arbore, părtaș la agitațiile umanitarismului rusesc din tinereța sa, nu putea să uite acele visuri de frăție între oameni în care s-a vădit noblețea, aproape neînțeleasă astăzi în vremea când omenirea se scuipă și se sângeră, a generației sale. Memoriile pe care le-a publicat arată cât de trainice erau la dânsul amintirile unor zile în care era o înălțare a cugetelor și o curăție a inimilor spre care râvnim în zădar astăzi, noi cari îmbătrânim.

Aceste amintiri ale unei vieți exemplar trăite vor fi fost singura mângâiere a celui care din priveliștile care treceau înaintea lui nu putea scoate ultimul zâmbet al profețiilor îndeplinite.