I

Dl. Bogdan-Duică dă numai o parte din opera, foarte întinsă și foarte neegală, a poetului basarabean C. Stamati. Ce a apucat să se tipărească și s-a păstrat deci din scrierile lui e, iarăși, numai o parte din manuscriptele pe care acest om harnic, cu multă tragere de inimă și mult răgaz, le îngrămădise pe încetul, într-o muncă literară de o jumătate de veac aproape. Stamati, care ne-a lăsat șase sute de pagini de literatură amestecată, era mult mai bogat decât atâta.

Din multe puncte de vedere, această figură literară, care n-a fost pentru public tocmai vie niciodată și care a ajuns astăzi ștearsă ca o foarte veche fotografie1, e vrednică de luare-aminte.

Nu atâta din punctul de vedere al vieții pe care a dus-o scriitorul. Despre această vieață, fără schimbări și fără strălucire, de altminterea, se știe foarte puțin. Era nepotul Mitropolitului Iacob Stamati, care luând, în 1792, Scaunul arhipăstoresc al Moldovei, își chemase din Ardeal, din cercurile țărănimii de acolo, un frate, din care făcu un păharnic, și un văr-primare, pe care-l făcu să fie numit vel-șătrar, Simion Stamati. Costachi, scriitorul, era fiul păharnicului Toma, despre care, de altminterea, n-avem nici un fel de lămurire, și al unei femei din boierimea moldovenească.

A trăit un timp în vechea Moldovă, în prietenia feciorilor de boieri risipitori, bătăuși și obraznici, fără nici un fel de înțelegere pentru învățătură, pe cari-i descrie într-un clasic dialog între cocoana-mamă și bietul dascăl de plată mică, adăogând că și el a auzit în tinerețe așa ceva, „din tinda casei” tovarășului său de vrâstă, și, poate, de petreceri.

La 1812, rușii luară, ca o fărâmă din zdrențele turcești, Basarabia. Boierii avură voie să aleagă între pământul împărătesc și acela care se ținea încă de turci. Cei mari se hotărâră, fără deosebire, pentru Moldova rămasă în vechile ei datine și pentru domnescul Scaun de stăpânire al Iașilor. Dintre cei mărunței, mulți aleseră însă noua Basarabie, bine rânduită, cu privilegii și regulamente polițienești. Între aceia a fost și păharnicul Toma, cunoscut numai prin fratele și fiul său. Îl oprise la stânga Prutului vreo moșioară căpătată din bunăvoința mărinimoasă a fratelui Mitropolitului. Feciorul de țăran din Ardeal n-avea pentru pământul și rostul moldovenesc acea deosebită iubire care oprea dincoace de apa despărțitoare pe atâția din urmașii adevăratei boierimi.

Costachi n-a mai făcut școală rusească. Desigur încă din Moldova știa atâta grecească, încât să poată copia, la întâmplare, asemănările lui Omer, și atâta franțuzească, încât să poată ceti curent, cu înțelegere și simțire, pe noii poeți ai școlii romantice. La 1830 el făcu, până la iarmarocul din Folticeni, o călătorie moldovenească din care se alese cu credința că acea cultură a Apusului, pe care, împreună cu cultul lui Napoleon, o atacau cu aprindere scriitorii ruși, a adus în Moldova numai atâta folos că a nimicit vechea evlavie și curăție și a creat un tineret de vorbe ușoare, de trufie multă și de vorbe desfrânate. La 1834 vestea morții soției lui, Tinca, îl află în Moldova, unde el cântă, în Străjerul taberei, începutul oștirii noi. Și în 1839 el a mers în Bucovina, unde alți Stamatești, poate niște rude, aveau moșie, la satul Stroeștilor. Aici a văzut Suceava și Putna, poate Cernăuții. A avut a face cu Ilie Ilschi, neam de mazil, al cărui părinte iscălea lângă șătrarul C. Stamati din 1760-70, pe un Stârcea și pe frații Hurmuzăchești, căpeteniile vieții românești, culturale și politice, din acești ani de criză a sufletelor. Prin Costachi Hurmuzachi a ajuns el, fost colaborator al Albinei lui Asachi, a tipări o poezie în Dacia lui Kogălniceanu, din 1840. La 1843 el publică la Iași Povestea poveștilor, editată tot de Kogălniceanu.

De atunci n-a mai venit pe la noi. Trăia în Basarabia, unde o decorație cu care e înfățișat în portrete îi dăduse titlul de cavaler și unde prin 1850 era pameșcic, subprefect, pe la Hotin, credem. Era un burlac, fără copii, trăind mai mult pe la prieteni. Din când în când mai trimetea ceva pe la ziarele moldovenești din acești ani 1850. La 1863, manuscriptele lui ajunseră în stăpânirea lui I.M. Codrescu, proprietar al tipografiei „Buciumul român”, care începu o ediție, sub titlul de Muza românească, oprită la vol. I. Cartea se ceti puțin, dar îndestul ca să facă pe autor, în 1866, membru basarabean al Academiei. Nu primi această cinste, care-l făcea să se teamă de prigoniri. În curând se auzi că a murit, dar sfârșitul lui zăbovi până la 1870.