II
Stamati era un foarte harnic cetitor, de cărți franțuzești firește, fiindcă nemțește nu pare să fi știut, și cercul unei cetiri românești era foarte îngust; cât despre literatura rusească, deși a tradus dintr-însa o schiță satirică, după Sincovski, el pare s-o fi cunoscut foarte puțin numai. Cetind, el lua condeiul în mână și traducea sau prefăcea, fără să arăte autorul, — între altele, și fiindcă nu credea că încercările sale vor fi vreodată tipărite. Întrebuința un grai liniștit, bătrânicios, dar plin de cuvinte pe atât de potrivite, pe cât de rare; uneori câte un vers bine închegat sclipește din mijlocul mării moarte a stihurilor îngânate, ca o dâră de argint în plumbul topit:
Căci eternul suflet nu îmbătrânește;
Sau:
Te văd în oglinda lacurilor line,
Și, suflând zefirul, glasul tău îmi pare,
Ori, iarăși:
Și s-aude vântul suspinând din munte
Așa a „imitat” — e cuvântul întrebuințat de dânsul — după Lamartine (trei „Meditații”), după Hugo (măcar două bucăți), după Alfred de Vigny (p. 508 și urm. din „Muză” = Grandeur et décadence, p. 256 și urm.), după La Fontaine (în multe din fabulele lui, alcătuire după 1850), după Musset și Béranger și alții desigur. Ba o dată găsim două strofe din marele liric irlandez al iubirii, Moore, dar nedeplin înțelese și apăstos tâlcuite, după vreun tălmăcitor francez.
Uneori, el își dădea osteneala, care nu era prea grea pentru dânsul, de a sorbi poezia străină în sufletul său, plin de vechi amintiri din vieața moldovenească, din poveștile veșnice, din străvechi letopisețe. Așa Silful lui Hugo ajunse frumoasa legendă românească a Zburătorului, din care se desfac versuri ca acestea:
Când fetele care fac clacă de furcă
ce nu se pot întâmpina în originalul francez, și ceva mai departe:
Frații miei mai ageri s-au dus după soare,
Alții ce rămase, prin flori se culcară...
Văd că joacă morții cu lină săltare,
Și luna senină holbat îi privește...
De la o vreme, el îndrăzni să se încerce cu puterile sale chiar, fără a părăsi însă vechiul meșteșug al prefacerilor și potrivirilor, mărturisite numai în genere.
O dată, inspirându-se din Orientalele, așa de pline de coloare, ale lui Hugo, el cântă, într-o bucată aproape desăvârșită, baia cucoanei moldovence. Altă dată, după străbaterea strofelor săltărețe ale lui Ariosto, din Orlando furioso, el începe a povesti în versuri fără silă și strânsoare despre Dragoș-Vodă, care... Umblă singur prin cetate:
Adânc întunerec, tăcere mocnită,
Numai prin ferestre vâjie vântul,
despre dezrobitorul Dochiei, ce merge cutezător prin locuri unde
Lilieci, stance, cucuveici și buhne
Zburau ca un nour deasupra cetății,
pănă ce apare iubita domnească:
Iat-obrajii rumeni ca bujorii proaspeți,
Iată ochișorii plini de drăgănele,
Iată o guriță ca cireașa coaptă,
Ce ademenește sărutarea dulce.
Iată coame negre chiar ca urșinicul
Îi învelesc pieptul, spatele și boiul,
Ce prin el vede chiar zăpadă albă;
Iar statul ei gingaș ca molidul tânăr.
În alt ritm și mai sprinten, el zice apoi despre Vodă Bogdan tinerelul, cules și din romanele versificate ale Apusului și din cronici și din basm:
Lângă el șezu;
Un bătrân cu barbă țăpoșă, ciudată,
Cu ochi scânteiați
Grebănos de spate, având căngi și coadă,
Coarne și un băț,
cu meștere legături de vers ce arată cum
Pădurea vuiește iar lupul, în lunci,
Tremura urlând,
Ori:
Clocotul stăpânește,
Din pământ zbucnește
Dracu-nfricoșat.
În alt rând, Byron, cu alaiul său de blestemați și pecetluiți de soartă fără milă, îi dă avântul demonic ce trebuie pentru a scrie Păgânul și fiicele sale, istoria unui bătrân ce s-a vândut dracului, el și sufletele nevinovate de lângă el.
Asemenea bucăți rămân întregi, prin forma plină și vie, care cucerește sufletul, prin amestecul dibaci al credințelor și închipuirilor noastre, prin atâtea note de adevăr prinse din lumea trecutului pe care acuma o știe foarte bine cântărețul.
Tot așa rămân înțeleptele fabule, în care metrul se rupe, se zbeguie, se adună iarăși ca în maestrul La Fontaine. Și chiar unele bucăți în proză, pline și de putere și de învățăminte, ca descrierea ironică a Folticenilor sau evocarea înduioșată a Sucevei voievozilor, care se mântuie însă printr-o altă „imitație”, foarte vădită, despre strălucirea pierdută a Romei cezarilor1. Altfel, elementul personal e de tot slab și abia tremură în versurile din 1834 pentru soția pierdută:
Uneori îmi pare că te văd umblând,
Îți aud și pașii, ce-i cunosc prea bine.
Deși a murit abia la 1870, cu douăzeci de ani înainte menirea lui Stamati era încheiată: fabulele au fost ultima lui scriere, desigur. El începuse ca un răsunet slab și grosolan al poeziei romantice franceze, cu care i se confundă sufletul, fără să o facă însă mai adevărată și mai felurită. O îmbinare cu vieața și firea lui se săvârșise apoi în baladele de fantezie glumeață sau de închipuire strașnică. Dacă ar fi trăit chiar în Moldova, între prieteni și înțelegători, el putea merge departe pe acest drum. În Basarabia, n-avea din ce-și hrăni verva. Când i-au venit apoi de peste Prut veștile că acolo prin imitarea limbii latine s-a născut o „linguă nouă”, deosebită de graiul „slavo-român”, de „idiomul vechi rustic”, el s-a simțit cu umilință un „autori popular”, cu totul înapoiat: s-a mulțumit să scoată, în etimologii fantastice, din latinește pănă și „cinstea” („de la Spania chiste”) și „slava” (de la „solvo”), și n-a mai cutezat a scrie pe înțelesul țăranilor și târgoveților fără-nvățătură. Din această umilință a bătrânețelor lui i se trage deci încetarea scrisului, care, deși aproape fără urmări, nu e și fără însemnătate.
