I

Foaia românească din Basarabia care poartă în litere latine deasupra unui cuprins în slove rusești numele țerii pierdute de noi, dă în supliment actele oficiale privitoare la dizolvarea Dumei și la întemeierea din nou — cine știe pe cât timp? — a tiraniei în Rusia.

Regimul Trepov, care se ascunde supt un minister alcătuit din oameni de paie, bieți biurocrați miluiți pe rând cu dregătorii pănă au ajuns la cea mai de sus, a luat măsuri împotriva tiparului. Cele mai multe ziare din capitala rusească au fost oprite; pe celelalte le-a încolțit cenzura, vechiul meșteșug dobitoc al foarfecelor crude purtate de mâna fricoasă a cinovnicului. Cine știe dacă, printre foile ce vor fi lovite, nu se va afla și Basarabia bătrânului Gavriliță din Chișinău și a tinerilor cu sentimente și democratice și naționale, mai ales democratice, dar și naționale, cari-l încunjură. Dacă nr. 14, cel cu proclamațiile „autocratului” care nu se învoiește a-și jertfi de hatârul nimănuia „autocrația” străjuită de sfatul de familie al Marilor Duci, de înțelepciunea lui Trepov și de evlavia lui Pobiedonosev oracolul, dacă acest nr. cu jalnic supliment nu va fi cel din urmă, foaia „moldovenească” poate să-și strice ulciorul mergând alteori la apă. Desigur că ea nu mai are astăzi siguranța pe care o avea la început și în urmarea ei, pănă în ziua loviturii de stat.

Noi am iubit această foiță sfioasă și săracă, nesigură de drumul ei, de alcătuirea, de limba, de ortografia ei, fiindcă ea ni se părea ca un glas de frate pierdut de multă vreme care se aude din nou, depărtat, îngăimat, stâns, nu cerând un ajutor — căci nici el nu cutează, nici noi nu-l putem da -, ci încercând câteva vorbe în graiul pe care-l vorbea acasă, când se afla în jurul vetrei sărmane, înainte de a fi prins și dus întruna din multele încăperi de robie ale împăratului celui mare. Basarabia a trimes deputați la Dumă, dar glasul acelora nu sa auzit, fiind aleșii oameni fără încredere în ei și fără mijloace. Alți români basarabeni, ca învățatul jurist Gărdescul, veneau de la Universitatea rusească unde erau profesori și ei se amestecau în haosul de ceartă pentru a vorbi de adevăruri veșnice și de îndreptări folositoare oricărui neam. Așa încât numai prin rândurile acelea ale Basarabiei, pe care le bucheream încet, ca unii ce suntem puțin cunoscători ai cirilicei degenerate și amestecate care e alfabetul rusesc, numai prin ele ni venea așa o știre slabă, nedeslușită despre gândul, despre suferința și dorul acelor două milioane de români ce se află peste apa blestemelor.

Și, câtă vreme a fost dincolo de Prut oarecare siguranță, câtă vreme se putea urma o tactică de „moldovenii” din împărăția tuturor nedreptăților, atâta vreme am crezut și noi că se cuvine a nu li turbura rosturile, a-i lăsa să umble cum cred pe drumuri ce li sunt lor mai bine cunoscute decât nouă și să așteptăm pentru a vorbi ceasul unei crize.

Acest ceas se înfățișează astăzi, deși nu în chipul ce puteam să-l așteptăm.

Putem vorbi deci.