II

Basarabia are înainte de toate un mare număr de săteni din neamul nostru, lucrători de ogoare tot așa de buni cum sunt de buni cei de la noi. Unii au pământ, răzeșii, deși nu în cele mai bune împrejurări pentru a-l lucra. Alții lucrează din greu pe moșia grecului, foarte puternic în acea țară a armeanului, a polonului, a muscalului, a „moldoveanului” de același sânge chiar.

Toți acești fii înstrăinați, dar cu totul neschimbați, ai neamului nostru doresc înainte de toate să-și înjghebe mai bine rostul vieții, căpătându-și sau lățindu-și, liberându-și de sarcine câmpiile. „Vrem pământ” se aude și acolo cu o putere deznădăjduită, cu toate că țeranul din Basarabia nu e, fără îndoială, mai nenorocit decât al nostru (în această privință, România întrece toate celelalte ținuturi românești). Din nenorocire, în afară de această călduroasă dorință, impusă de nevoile firești ale vieții, țeranul de peste Prut nu mai are decât un simț al inimii către acei cari pe aiurea, oriunde, în locuri necunoscute, în împrejurări pe care nimeni nu vine să le deslușească în fața lor, se împărtășesc de același grai, cari li luminează mintea, li încălzește inima, li aduce lacrime în vârful genelor și li mângâie urechea jignită de asprimea poruncii sau momelei străine, a muscalului și jidovului. Fără școală românească, fără limba lor în biserică, de multe ori fără preot român, ei nu se pot înălța pănă la gânduri de mândrie românească, de înțelegere iubitoare a legăturilor ce țin la un loc, peste toate hotarele, neamul.

Ar fi trebuit, credem, să se ție samă de acest lucru hotărâtor. Foaia românească începătoare să nu se inspire de la orașe, unde în același văzduh de visuri albastre sau de neguri sângeroase trăiesc sufletește ca frații, ca tovarășii cei buni și nedezlipiți ai aceluiași război, tinerii „moldoveni” ce au învățat în școlile mici și mari ale Rusiei, ce s-au pregătit prin cetirea literaturii rusești revoluționare, alături cu muscali cari au aceleași plete mari, aceiași ochi focoși, aceleași amintiri de suferințe și același avânt de a răsturna vechea capiște a tiraniei, peștera apărătorilor și ucigătorilor de oameni, și, în sfârșit, alături de amărâtul evreu, înveninat din neam în neam de înjosirea și prigonirea rasei sale pribege oriunde și oriunde rău văzute, care ridică sus glasul pentru a pune în mișcare, lângă mâna lui rareori voinică, mâna creștinului de ispravă. Să se fi lăsat veștile despre oștenii ce se răscoală, despre satele de pe stepa rusească ce se plâng și ele despre aceleași dureri, să nu se fi vorbit deopotrivă de toate făpturile lui Dumnezeu care sufăr de mult, și nu mai pot răbda.

Ci să fi pornit încet o propovedanie către ai noștri despre ale noastre. Răbdător, în graiul cu totul înțeles, să se fi vorbit țeranului, nu numai de pământul ce după dreptate trebuie să i se dea și pe care, mai la urmă, dacă și când îl vor căpăta semenii săi de muncă, îl va avea și el, ci mai ales despre sufletul și toate nevoile lui. Să nu i se fi vorbit ca de un dușman despre boierul său, când e de același sânge, ci mai bine să se fi căutat a se câștiga cu oarecare blândeță, în numele frăției neamului, acest boier el însuși. Să nu se fi lăsat la o parte rostul cel mare pe care-l poate avea preotul și prin care am câștigat în Ardeal mai tot ce avem astăzi. Să nu se fi lucrat cu o clasă din orice neam împotriva altor clase, iarăși din toate neamurile, ci să se fi încercat, prin puterea scrisului bun în grai românesc, unirea tuturor claselor din același neam împotriva primejdiei ce, neapărat, ni vine de la alte neamuri.

Și, stăruitor, necontenit, deși în chip păzit, așa încât să nu se poată da de bănuit nimănuia, să se fi învățat săteanul Basarabiei, și nu numai el, cu gândul că mai sunt români și aiurea și să i se fi lămurit ce fel de viață în toate ramurile duc acei frați pe cari i-a răzlețit nenorocirea.

Atunci, Basarabia ar fi putut pieri de urgia prigonirii, dar în suflete ar fi întrat o sămânță pe care nimeni n-ar mai fi putut-o dezgropa și din care la vremea ei s-ar fi înălțat sămănături falnice.

Și, dacă, lucru ce nu-l pot crede, aceste lucruri s-ar fi putut spune mai puțin decât foarte îndrăznețele lucruri revoluționare ce s-au spus, — atunci mai bine să fi așteptat încă o bucată de vreme ceasul, oricât de târziu, dar nelipsit și sigur, al dreptății.

1906 (Neamul românesc, anul I, nr. 23.)