IV

Cel din urmă pribeag ce ni-a venit de peste Prut a fost şi cel din urmă reprezintant al inteligenţei româneşti din Basarabia. Bogdan Petriceicu Hasdeu, adevărat urmaş al neamului ce a dat pe Vodă Petriceicu, era fiul şi nepotul unor oameni de talent cari scriseseră în ruseşte şi leşeşte. Nu doar că ei sar fi înstrăinat după 1812, ci pribegi vechi, dinaintea anului 1700, ei păstraseră din spiritul românesc doar mândria neamului lor şi, în legătură cu aceasta, amintirea trecutului moldovenesc. Mediul basarabean nou a înviat pentru români pe Hăjdău, tatăl şi fiul, cari aveau moşie la Cârstineşti lângă Hotin. De la noi a avut B.P. Hasdeu însuşirile bune ale sufletului său; cele rele, de sarcasm, de imaginaţie fără frâu, de lipsă a iubirii de oameni şi a simţului de datorie le căpătase, la Universitatea din Harkov şi între colegii săi ofiţeri, de la străini. Părăsindui, la noi şi-a făcut el toată viaţa.

Când şirul scriitorilor basarabeni a încetat, limba noastră mai trăia încă în bisericile de sate. Româneşte răsunau cântările, româneşte se cetea cuvântul lui Dumnezeu, româneşte se săvârşeau tainele cele mari, româneşte vorbea predica din vechile cazanii.

Apoi, supt vlădici rusificaţi sau ruşi, opreliştea graiului moldovenesc s-a hotărât, şi întunerec adânc s-a întins peste suflete. Străinii cari ne apucaseră de gât cu dezmierdări pentru a ne zugruma, ei cari ne coborâseră adânc în mormânt, cari presăraseră multă ţernă asupra noastră şi înfipseseră într-însa o cruce pravoslavnică purtând însemnări muscăleşti, ei nu se gândeau că mortul cel jertfit de ei ar putea să învie vreodată. El a înviat însă, fără ca măcar glasul nostru de frate, pătrunzând pănă în lăcaşul lui de întunerec, să-l fi chemat.