V

Dăunăzi, ruşii făcură revoluţie împotriva ţarului. Ruşii, şi mai ales evreii, şi unii şi alţii socialişti, internaţionalişti, nu se puteau gândi la mormântul sufletesc al bietului moldovean. Rusia nouă, liberă, democratică, parlamentară, Rusia roşie a viitorului trebuia să fie o Rusie rusească.

Dar, când se vorbeşte de viaţă în cimitire, nu învie morţii cari şi-au isprăvit traiul pe dreptate şi nu prind viaţă stafiile nebune ale gândului bolnav, ci se ridică, cerându-şi dreptate, cei ucişi tâlhăreşte. Rusia cea nouă n-au unde o găsi astăzi, când revoluţia a fost înăbuşită, dar vechea Moldovă basarabeană, pe care o credeau moartă, trăieşte.

Au început întăi boierii. Familii unde abia se ştie româneşte au dorit reprezintaţii româneşti în Chişinău. Şi s-au dat. A fost ca o bună vestire. Cine ar crede că gluma uşoară a lui Alecsandri a putut fi întâmpinată cu ochi în care se desluşea o durere tragică, cine ar putea crede că lacrimi răsăreau întrînşii? Şi aşa a fost. Fiindcă nu era vorba de glumă sau de patimă, de comedie sau de tragedie, ci de sufletul nostru ce învia şi vorbea şi chema în graiul nostru. Şi lacrima aceea sa uscat, dar ochiul atins de dânsa a văzut, şi prihana vechii orbiri s-a curăţit de pe dânsul. Pe ţeran nu-l întrebase nimeni. Doar, şi acolo, boierul nu vede în jos! Dar iată că, din adâncul satelor întunecate, s-a ridicat un singur glas de plângere, de cerere, de voinţă: daţini graiul românesc în biserică! Şi s-au chibzuit mult străinii şi, fiindcă legea creştină nu poate fi fără cuvânt înţeles altceva decât o bâiguială păgână, au trebuit să se învoiască şi ei. O comisiune a lucrat şi lucrează: ea a dat o Psaltire, Rugăciuni, şi, de curând, cel dintăi volum din Vieţile Sfinţilor a apărut la Chişinău. Întoarcerea la românism a bisericii satelor a început şi, prin ea, însăşi Basarabia românească-şi liberează sufletul.

E acum rândul nostru de a lucra.

1909 (Neamul românesc, anul al IV-lea, nr. 138.)