„Ci, de-am fi singuri amândoi

Și nime să ne asculte,

Uitându-mă în ochii tăi,

Ți-aș spune așa de multe...

Ar trece vremea și n-am ști

Ce e aceia vreme

Și n'ar fi nimene din vis

În lume să ne cheme.

Am fi departe tare duși,

Străini de lumea-ntreagă:

Pe veșnicie ți-aș fi drag,

Tu veșnic mi-ai fi dragă;

Cu sărutări am șterge'n ochi

A' lacrimilor urme,

Și cine oare s-a-ndura

Al nostru râi să-l curme?

Ți-aș spune vorbe dulci încet:

Ca să le-auzi mai bine,

Tot mai aproape ai pleca

Obrazul tău de mine.

Și-atuncea de ne-om săruta,

A cui să fie vina?

Nici tu, că nu mă auziai,

Nici eu n-oiu fi pricina.”