Ruina zice mănăstirii:

„Putere-am fost și-am stăpânit 

O lume ce s-a umilit, 

Ori am supus-o nimicirii.” 

Și mănăstirea îi răspunde: 

„De ce așa de dârz te ții? 

Văzuiu căzând împărățîi, 

Dar sufletul mieu tot pătrunde”

Ci floarea cea de câmp aude...

„Ce n-a fost oare pe pământ 

Și-n gând, și astăzi nu mai sunt, 

Dar iarba, jos, tot dăinuiește.”