Abrud și împrejurimile pînă la Vidra

Abrudul se desfășură bine, de la stîlpul unde se ia vamă lîngă o casă cu un leu verde pe perete. Pavajul de prund vechi se ține încă bine, deși e foarte aspru. Casele sînt dese și se potrivesc între ele. Străzile sînt drepte. Totul face o impresie prietenoasă. În piața largă, bine înconjurată de ziduri, — una e tocmai „Aurăria” — stau una lîngă alta trei biserici: cea calvină, cea catolică, amîndouă mari, trufașe și biserica noastră (ortodoxă n.n.). [...]

Pornesc spre Cîmpeni și Vidra. Cu încetul vremea se deslușește și, pe la amiazi, munții toți sînt cuprinși de lumina curată și rece a toamnei.

Cum ieși din Abrud, de-a lungul Arieșului care mînit iute unde sure printre sălcii — rîu vioi și larg în aceste părți — ajungi între căsuțe sămănate pe înălțimi, care se țin și ele de acest Abrud, risipit ca toate așezările de munte. Îndată ești la alt șir de șteampuri pentru aur: pilugele de lemn lovesc zgomotos și îndărătnic în piatra sfărîmicioasă, și valuri de apă, pornind ca din scocul morilor, iau cu dînsele fărîmele fără preț, pe cînd aurul greu cade la fund, de unde e cules la sfîrșitul fiecărei săptămîni. Pe marginea unui șivoi, lucrători cu pălăria țărănească pusă pe ceafă aleg acum și acest aur tulbure, rămas pe fundul „șteampului”. [...]

Cel dintîi sat e Cărpenișul, ceea ce înseamnă desișul de carpeni (compară: Păltinișul de lîngă Sibiu, Stejărișul Brașovului, Perișul). Aici s-au născut Crișan și Cloșca, cele două căpetenii ce au stat alături de Horea, vechiul „Craiu” al acestor munți. [...]

Drumul de vale, pe lîngă Arieș și între margenile de stîncă mai mult goală, se înfundă în Cîmpeni. Acesta e mai degrabă un tîrgușor, în care multe prăvălii și case se află la mijloc între casele dese ale țărănimii. Un foc strașnic, purtat repede prin izbucnirile pucioasei ce se ținea pentru facerea pe furiș a prafului de pușcă, a prefăcut această frumoasă comună într-o Sodomă și Gomoră care și-ar fi ispășit păcatele. Piața a fost cuprinsă întreagă în vîlvătaia grozavă. [...]

Din ce în ce mai sus, deasupra Arieșului ce se strecura tot mai îngust prin vale, drumul se desfășură drept înainte. Frumuseța lui se face tot mai mare, între culmile înalte, pe care le acopăr, pe lîngă păduricele obișnuite, și petice negre de brădet. Pe alocurea piatra stîncii se vădește în subțiri foi negricioase sau se coboară pînă pe țărmul apei în mari bolovani de marmură albă. Sate nu se văd, rareori trec drumeți călări și în cară, care poartă abaua cu cusături albastre a moțului, femei în tulpane și rochii de tîrg (catrința, șorțul, iia nu se prea întîmpină nici aicea). Fețele sînt deosebit de frumoase, albe, prelungi, cu niște ochi mari de lumină pe fruntea dreaptă; nu lipsesc chiar copilași cu părul foarte bălan și ochii de un albastru limpede. Cîteva oi și vite rătăcesc pe coastă tocmai sus, și păstorelul, copil frumos ca o păpușică, face să răsune aerul muntelui de doine cîntate cu căldura unui adevărat voinic.

De la o vreme, case prind a se ivi, lîngă biserici de zid cu acoperișurile lungi, de fel orăștian, învelite cu tablă sau acoperite cu șindilă, care cuprind frumoase zugrăveli de păreți și de catapeteasmă, mai ales de la meșterul abrudean Simion Silaghi, de la sfîrșitul veacului al XVIII-lea. Cruci de piatră și de lemn șubred se grămădesc în cimitirele neîngrădite și călcate de vite pînă și deasupra gropilor proaspete; locul unde dorm flăcăi sau fete îl arată brazi ciopliți în jos și purtînd în crengile lor, ce se usucă zi de zi, ca și amintirea morților tineri, năfrămi roșii.

Casele din care se ivesc țărani cu pălăriuțe și foarte frumoase femei în cojocele, cu chipuri de fetițe din idile și de madone senine, au o construcție deosebită. Sînt făcute numai din lemn — afară de vreun sălaș al birăului sau altui fruntaș -, au pivnițe supt ele, înalte țuguiuri de șindilă și supt dînsul un cerdac cu tîrnaț, gang, în mari arcade ce nu se mai văd aiurea. O scară meșteșugită suie la dînsele. [...]

Neputînd înainta așa de mult, ne ducem deocamdată să vedem, în marginea Vidrei de Sus, căsuța lui Avram Iancu. E la capătul unei livezi întinse, în fața unei clădiri mai mari, cu cerdacul nou. Acoperișul greu cade pe pereții de lemn înălțați, străpunși de trei ferești mărunte. [...]

Și icoana sufletească a celui ce s-a sălășluit dintru început aice, mersul gîndurile sale se deslușește pe încetul. În jos pînă la Cărpenișul lui Cloșca și al lui Crișan, în sus pînă la cuibul de munte în care a copilărit, a muncit și a suferit

Nicolae Ursu, căruia i s-a zis Horea, tot căsuțe de sărăcie ale românului robit în țara munților de aur pentru străinii lumii întregi, căci moțul își cîștigă cu greu pînea din veșnica vînzare pribeagă a bietelor unelte de lemn ce se pricepe să cioplească. Pe margine, șirul înaltelor vîrfuri pietroase; Vîrful Sloiului, Struțul, Mîțul, Munducul, uriașă catapeteasma pentru biserica libertății, a cărei boltă e cerul însuși, cu mîniile și înseninările lui. Iar în vale spumegătoarea curgere a Arieșului, cu apa negrie, ca și cum fiecare picătură din el ar fi o lacrimă de durere, rîu trist și neodihnit, vuind a răscoală și ruină. Astfel din copilărie se plămădi o fire de visător aspru, de credincios îndărătnic, de viteaz milos: adunînd în el toată moștenirea de durere și de amintiri a trecutului, el și-a ascuțit sabia de cremenea tare a acestor munți. [...]