Curtea de Argeș

Spre Curtea de Argeș, drum prin aceleași ținuturi de păduri bogate ca.și pînă acum, din care păduri răsar case și turle. Calea ferată e cea vestită prin luxul ei, cu gări ca locuințele de vară ale unor mari bogătași: cărămidă roșie la suprafață și turnuri măiestrite: ultima înflorire în acest domeniu a risipei noastre cu bani de împrumut.

Tîrgul Curtea de Argeș — ceea ce înseamnă, în limba de astăzi, reședința domnească de pe Argeș — e o adunătură sărăcăcioasă de case cu cîte unul sau două rînduri, altfel destul de curate, și de livezi, pe care o străbat străzi cu pietrele ieșind pretutindeni la iveală, răzvrătite. În stînga se vede pe o înălțime o biserică destul de mare, sprijinită în pîrghii: ea poartă în limba poporului, pe care istoricii au încercat apoi să o tălmăcească prin ipoteze silite, numele lui „Negru Vodă”. E curioasă această răspîndire — dacă este o adevărată răspîndire — a poveștilor despre închipuitul întemeietor: și aici, la Curtea de Argeș, ea s-ar lămuri poate prin amestecul în graiul unor oameni ce nu par a-și deschide gura tocmai bucuros, a numelor vreunui voievod Negru din timpurile întunecoase, cu acela, ce e vrednic a se pomeni totdeauna în aceste părți, al binefăcătorului, iubitorului de frumos, evlaviosului voievod Negru, Neagoe.

Biserica bătrînă ce se sprijină în cîrjile reparațiilor noastre are o forma neobișnuită la noi: ea desfășură, în șiruri de bolovani încadrați de cărămizi supțiri, linii de basilică bizantină, redusă la proporțiile sărace ale începuturilor domniei muntene. Nicolae Alexandru-vodă a înălțat-o, pe la 1350, pentru mitropoltiul nou ce adusese de la Măcin, pentru Iachint Grecul. Meșteri din Constantinopol au întins o zugrăveală în stil mare, cu puternice figuri izolate, vînjoase, luptătoare, în cupola centrală, ca și în altar, și astăzi, în 1915, ele au ieșit la iveală, prin ostenelile inteligente ale pictorului Norocea, de supt straturile de nouă picturi așternute rînd pe rînd în cursul a cinci sute de ani. Pe un stîlp din cele ce fixează trei împărțiri în lungul bisericii, ctitorul apare în armură de luptător, iar deasupra ușii el se vede îngenunchiat, oferind prinosul evlaviei sale. Morminte mai nouă, din al XVIII-lea veac, s-au așezat sfios în umbra umedă de la intrare.

* * *

Pe altă înălțime apare, părăsit, dar trezitor de vechi amintiri, care nu se mai pot desluși de nimeni, turnul de la Sîn Nicoară. Dacă — și presupunerea nu pare fără temei — Nicolae-vodă, zis și Alexandru, de la care pînă astăzi s-a strecurat mai mult decît jumătate de mileniu, e acela care a sfințit ca biserică nouă, pentru iertarea păcatelor sale, pietrele ce se dărăpănă acum supt picăturile ploilor, în bătaia vînturilor reci de iarnă și în munca veșnic reînnoită a buruienilor de ruină — atunci acest străbun al șiragului voievozilor mai noi se preface din slavoneasca moartă a epitafului său din biserica de la Cîmpulung într-un viu Nicoară, voievod și gospodar pentru sîrbii și bulgarii din cancelaria lui, dar pentru ai săi, dregătorii și arcașii și țăranii, domnul Nicoară, Nicoară-vodă.

O șosea prăfuită, între mici căsuțe, urîte. În fund se vede un coperiș ce se încovoaie în arcade spre patru stîlpi albi, iar mai departe, în dreapta, niște turnuri ce par galbene și nu se deosebesc prin nimic. Arată a fi ale unei biserici destul de mari.

Dar iată că priveliștea se deschide. Trăsura se oprește înaintea unei bariere de lemn alb. Mă cobor, înaintez puțin și înainte-mi se desface supt cerul albastru, între înalte dealuri acoperite de păduri, printre care curge apa Argeșului, mănăstirea de la Argeș (nu de la Curtea de Argeș, cum se zice greșit astăzi).

Patru turnuri: două drepte, mai mari, urmîndu-se în lungime, pe cînd în lat se apleacă unul spre altul încă două, strîmbe. Împărțită în patru registre, osebite prin brîuri sculptate, biserica, spre intrarea căreia duce o scară îngustă, e de un desăvîrșit echilibru al frumuseții. Așa au croit-o pentru Neagoe-vodă și doamna sa Despina, vlăstarea de crai sîrbești, meșteri de țară și străini la începutul veacului al XVI-lea, toată din frumoasa marmură albă.

Astăzi, după restaurarea d-lui Lecomte de Noüy, spre luminile și gustul căruia s-a dus stîngăcia noastră barbară și veșnicul dispreț de noi înșine, se văd pretutindeni fonduri de azur și flori de aur, păsări, care ar fi să sune din clopoței cînd bate vîntul (dar nu sună), coperișuri verzii deasupra turnurilor. La lumina soarelui, clădirea pare a se scălda într-un aur, care, cînd norii răpesc razele, se arată pe multe locuri negriu; pe alocuri șirloaiele ploii au luat cu ele albastru și aur, lăsînd dungi întunecate pînă și în inscripția aurită-aurită a lui Neagoe-vodă.

Armonia deplină stăpînește și înlăuntrul clădirii. Stîlpi înalți se ridică, sprijinind bolta; în față, catapeteasma închide intrarea sfînta a altarului. Chipuri de sfinți se înalță sus, în aurul fondurilor; jos se înșiră ctitorii, ale căror pietre de mormînt sînt acoperite, după nu știu ce obicei, cu perdele de catifea roșie cusută cu aur, în etichete a căror slovă nu e, adeseori, nici latină, nici cirilică, ci un fel de gotică apuseană. De o parte și de alta se văd: regele Carol, care nu samănă deloc și n-are atitudinea smerită a unui ctitor aducîndu-și darul înaintea lui Dumnezeu, și regina, al carii talent poetic e simbolizat printr-o atitudine de extaz care nu întră, iarăși, în normele, bine statornicite, ale picturii bizantino-române. Un înger stă lîngă regele; lîngă regina o madonă catolică, purtînd pe Isus în brațe, pe cînd jos se văd crini. Nori încunjură pe cele două ființi cerești; nori cari, drept spuind, nu samănă a nimic.

Și cu aceasta orice cunoscător al vechii noastre arte, orice iubitor al frumosului și adevărului istoric, vine de la sine la aprecierea puțin admirativă a restaurării. E deosebire între un lucru care se învață, care se studiază și altul care se depune pe începutul în minte prin vederea necontenită a acelorași obiecte. Intipărirea în cazul dintîi poate fi mai conștientă, dar în cellalt e mult mai adîncă, mai trainică. Pentru a reface o biserică de la care vremuri rele au răpit mult în desfășurarea lor, trebuie familiarizarea deplină cu biserici de acest fel, și mai trebuie o legătură intimă de amintiri, ce merg pînă în fundul copilăriei, cu sufletul care locuiește în aceste clădiri de smerenie și de închinare. Și, fiindcă o arta adevărată se adaptează pretutindeni, se traduce în limba sufletească a fiecărei rase, se cere iarăși ca arhitectul învățat și meșter care îndrăznește să învie din rămășiți și potriviri o frumuseță vestejită, să fie unul din copiii cei mai plini de iubire fiască ai pămîntului pe care se va ridica a doua oară minunea.

Cred că la noi în țară se găseau, și atunci cînd am adus pe arhitectul francez, oameni cari, măcar strîngînd cu toții cunoștințele lor într-un mănunchi, puteau să ni dea îndărăt, cu toată priceperea și cucernicia, vechea mănăstire a lui Neagoe-vodă. În locul caselor din Franța, caselor din Viena, se puteau afla meșteri de-ai noștri cari mai încet (dar nu mai scump) ar fi dat podoabele dinăuntru, delicatelor lucrări de zugrăveală, de săpătură și chiar de turnătorie. În acest caz, n-ar mai fi nici catapeteasmă de metal, cu flori, nici vulturi heraldici apuseni, nici slove care nu sînt buchi și nu sînt litere; n-ar mai fi, mai ales, acea bogăție cam sălbatecă, aș zice: orientală, de aur și de culori puternice. Ai noștri ar fi lăsat, ca niște duioase amintiri dintr-un trecut care a fost numai o dată și nu se poate comanda, cu orice sacrificii bugetare, în făcătoarea de minuni străinătate, acele stîngace icoane și sculpturi vechi, al căror grai de cinci sute de ani, venind din depărtările credincioase și eroice, ni spune cu cît mai mult decît jargonul internațional al momentului. Și ar fi fost mai bine. [...]