De la Cîmpulung la Graniță. Rucăr. Dragoslavele. Gura Dîmbovicioarei

Una lîngă alta, pe laturile șoslei, care e prăfoasă, cîteva zile abia după ploile cele mari, case cu două rînduri, avînd cinci-șase odăi, cerdace cu stîlpi și foarte adeseori șiruri de oale cu mascat înflorit pe polițe. Mulții copii voinici privesc din umbra porților de lemn săpate, asemenea cu ale românilor din Schei. În curți, sus în cerdace, ori pe margenile drumului răsar femei al căror port țesut în arnici, în fluturi, în flori de fir de argint și de mătasă pe fota roșie de aur, nu-și poate afla părechea în cît ținut locuiește românimea.

Aici ești încă în Cîmpulung, dar, cînd ai trecut de hotarul orașului și te afli acum, nu pe o stradă, ci pe drumul mare, care se cheamă aici „Valea Mare”, vei întîlni, pînă la schelele de odinioară, vechile vămi de munte, pînă la graniță, același fel de case, țesute din vergele de lemn, pe care le acopere lutul nisipos al muncelelor, aceleași curți pline de toate cele de nevoie unei bune gospodării țărănești, aceleași fete oacheșe, frumoase, cu ochii negri, mari, aceleași veșminte cu toate florile cîmpului și stelele bolții. Înțelegi cum din acest ținut de mîndri oameni voinici, harnici, cuminți a putut să plece acum cinci sute de ani descălecatul, începutul unei țări.

„Drumul cel Mare” e o șosea foarte frumoasă, neteda ca șoselele Dobrogei; parmaclîcuri de fier, elegante, apară pe alocurea trăsurile sau drumeții înnoptați de primejdia prăpăstiilor sau ale adîncurilor mlăștinoase, [..]

Dîmbovița luneca printre sălcii în fund, supt muncele strînse împreună, care abia lasă să treacă acesta călătoare tînără și zglobie. Îndată mergem pe malul ei. Uneori rîul e spîrcuit în șfichiuri dezbinate, alteori el aleargă prins în jgheaburi de lemn; în sfîrșit, el se scurge la vale fără piedici și unit cu sine, gîlgîindu-și apele limpezi care răsfrîng în culori de ardesie cerul ușor acoperit de nori. Roți încărcate de cutii îi fură necontenit apele ca să le verse în treucuța de unde ele se aruncă-n canalul ce hrănește sămănăturile. Mai departe, un fierăstrău trăiește din puterea ei, făcînd să se miște fără întrerupere, în sus și în jos, pînza de fier cu colții lacomi.

Supt Piatra Dragoslavelor — căci acum movilele pietroase au înălțimea munților, și poporul li zice Pietre — înfloritorul sat (Dragoslavele n.n.) întinde de-a lungul drumului casele lui albe; o biserică zidită de cel dintîi Grigore Ghica, în veacul al XVII-lea, are înaintea zidurilor modeste ale naosului un turn strivitor care e făcut în mult mai mic după acela al mănăstirii Cîmpulungului — pe atunci de curînd dreasâ de Matei vodă Basarab.

Pe aici era odată trecerea mărfurilor brașovenești, în cară duse încet și greu, pe drumuri rele, spre atîtea orașe ale țării și spre locurile de peste Dunăre. Drumul de astăzi nu e tocmai cel vechi, care merge prin vale; dar și acesta se înră-murește între calea Tîrgoviștii și a Cîmpulungului. Cea dintîi se desfășoară la vale, de-a lungul Dîmboviței.

Încă trei kilometri și sîntem în schela cealaltă, Rucărul, ale cărui turnuri și case albe se ivesc îndată, la locul unde se întîlnesc trei Pietre mari, dintre care una poartă brazi pe coastele ei.

Rucărul adăpostea odată pe vameșii domnului muntean, oameni siguri, și cu multă trecere. Astăzi el are o școală, o primărie foarte mare, un hotel, cum nu mai poate arăta alt sat din România, o frumoasă și lungă primblare pe lîngă rîulețul prins în maluri îndreptate și pietruite și foarte multe case de o gospodărie aleasă. [...]

După cîteva văpăi roșii, trecătoare, pe culmea Căpitanului, noaptea cade aproape dintr-odată. În lipsa străinilor, cari nu mai vin în Rucăr, de cîtva timp, strada se face îndată pustie: luminile, abia aprinse, se stîng la toate fereștile; și hanul se închide ceva mai tîrziu. Pînă și șuierăturile caraulei contenesc, și tăcerea nopții negre e sfîșiată numai de hărțăgoasele lătrături ale cânilor paznici, cari pîndesc zgomotele tainice din singurătatea muntoasă.

Dimineața a coborît neguri ușoare pe coastele muncelelor pe care numai ici și colo le străbate o săgetare roșietecă de raze. Sînt opt ceasuri acuma, și răcoarea nopții stăpînește încă văzduhul limpede. De pe toate cărările și potecile izvorăsc în strada albă țăranii cu sumane negrii și cojoceie cusute, țărance a căror bogăție de fluturi și podoabe e acoperită în parte de măntăli cafenii; unele dintre dînsele poarta ștrengărește pe albul fin al vălului ce li înfășură fața oacheșă o pălăriuță bărbătească. [...]

Acest minunat drum (Cîmpulung-Brașov n.n.) a fost mîntuit în 1891 supt conducerea a doi ingineri români, antreprenorii fiind italieni. El se razimă adesea pe puternice întărituri de piatră, străbate poduri desăvîrșite și e apărat prin vergele de fier unde se deschid rîpe. Nu e o linie care să se înfunde drept înainte între firele telegrafului, care aici are altă cale; ci, încolătăcindu-se ca o biciușca răpezită, el înfășură deal și munte cu panglica-i albă. În urmă nu-l mai recunoști în șuvița zburdalnică ce se joacă prin funduri de văi și se prinde de gîtul aspru al stîncii; înainte, cînd îl vezi alergînd nebunatec în veșnice rotocoale, nu-ți vine a crede că în curînd vei fi colo sus pe înălțime. Aici, prin chefurile-i neașteptate, drumul însuși e o mare plăcere.

Soborul de uriași se ține și mai departe. În față, în urmă, la dreapta, la stînga, unde privești, fără o singură spărtură, căci drumul se strecură și nu cutează să taie, iar bietele rîuri sînt mulțămite că-și pot căuta de cale, vezi ceaunele răsturnate, căciulile cu țugui, tablele întinse, zimții, spinările cio-lănoase. Sînt movile de nisip curat, în care seînteie puncte de mica, mari movile umflate pe care nu se prind decît fire de iarbă săracă, sînt mormane de piatră acoperite cu arbori rari. Dar piatra răzbate pretutindeni; uneori numai, ea e acoperită de crînguri și păduri de brad, de mesteacăn morocănos, cu frunzele pleoștite, de fag, care-și rășchira pînă departe ramurile cu frunze lucioase; codrii adînci și negri, stăpîni peste toate, nu se văd nicăiri; pînă departe către hotar, unde sînt vîrfurile mai înalte, pădurea e numai o rămășiță a trecutului ei falnic, căci nevoia de bani a moșneanului a pus-o la biruri grele și a schilodit-o pentru totdeauna, fără s-o radă însă cu totul ca în țara de muncele ruinate a Sovejei. Prin coviltirul ușor al ierbii, printre trunchiuri și mai presus de ele, țîșnește însă piatra stăpînitoare; ici, ea se risipește în fărîmi albe, galbene, roșcate, care fac moșinoaie în marginea șoselei curate, dincolo, ea samănă coasta sau adîncul cu frînturi și lostopane; aiurea, ea străjuiește drumul cu plăci înnegrite, murdare, lucioase, sau cu lespezi clădite în bună rînduială ca de mîna dibace a unui meșter uriaș; de multe ori, în sfîrșit, ea încunună toate cu cîte o mîndră creastă sură sau ia în stăpînire întreg muntele. Lîngă Păpușa verde, clădită ca o movilă, stă în față, peste valea Dîmboviței, lungul părete sur, adînc scrijelat, gol, sterp, trist, al Pietrei lui Crâi (Piatra Craiului n.n.), numită așa poate după vreunul din făloșii regi cari se întorceau cu fuga acasă la dînșii, lăsînd în urmă steaguri rupte, arme frînte și voinici morți, căzuți în mormane sîngeroase sau sămănați pe coaste și prin văile înguste ca frunze roșii, veștede, de toamnă.

Iată, cam la jumătatea drumului, cazanul Posadei, care amintește o zi ca aceea, de strălucită biruință ciobănească asupra boierilor mari ai străinătății cotropitoare. O groapa se rupe supt munți; colo în fund, unde strălucesc case albe, e Dîmbovița, care trece ușoară, limpede pe prundul curat; mai în față e rîpa goală, pustie, cu arbori și mărăcini. Odinioară prăpastia era împădurită, și numai ca o îngustă crestătură răzbătea calea negustorilor pașnici, pe care acum, spre începutul veacului al XIV-lea, ajunseseră a trece aspri ostași cu siguranța că au biruit și supus. Și, deodată, dintre trunchiuri năpădiră săgeți fulgerătoare, și această furtună de ucidere împinse oameni și cai mai în adînc, tot mai în adînc la stînga, unde sînt cheile Dîmbovicioarei, strașnica strîmtoare prin care fuge sfios rîulețul, ca o șopîrlă ce lunecă pe coiful uriașului adormit. Din păreții înalți de pare că ajung cerul, căzu atunci strivitoarea ploaie a bolovanilor mîniei și răzbunării unui neam prea multă vreme călcat în picioare. Cei ce se învredniciră de această primire abia mai găsiră, împuținați și acoperiți de răni, drumul de mîntuire al Brașovului. Mărire ție, Posadă cu adîncurile răsplătitoare, care ne-ai ajutat să păstrăm pînă astăzi viața frumoasă, albă, bună care înflorește de-a lungul veacurilor, pe munții și cîmpiile noastre; mărire ție, mormînt de dușmani pecetluit cu roșia pecete a biruinții noastre !

Urmăm calea de stîncă înaltă, îngustă, întunecată în care apoi, țăranii lui Vlad-vodă, muscelenii aceștia cu fața rotundă, ochii negri și trupul vînjos, au toropit pe ungurii Măriei Sale puternicului Crai Sigismund, care a fost apoi și împărat. Un val de aer rece ne lovește în față. E sufletul aspru al strîmtorii, precum Dîmbovicioara grăbită e seninul și bucuria ei. De o parte și de alta a cărărușii pietroase, apărată cu parmaclîcuri de lemn, păreții nemărginit de înalți ai stîncii pustii sprijină o șuviță de cer albastru-șters. Brazi detunați atîrnă de-a lungul scoarței sure, cu jalnicele lor crengi uscate. Iar în cîte un loc ca prin minune un mîndru fag hrănit de apa limpede își deschide brațele verzi răstignit pe stînca dreaptă. Ca o amintire a pajiștilor mirositoare, a cîmpiilor înflorite din locuri senine, cîte un clopot vînăt se ițește din smocul frunzelor mărunte.

Măreața temniță se deschide: e un ochi de lumină, de verdeață. Dîmbovicioara se încălzește la soare, înainte de a pătrunde în grozăvia strîmtorii; apoi încă odată aceasta cuprinde în brațele ei zdrențoase de aspră stîncă cenușie. Acum sîntem liberi.

De la căsuța albă de colo, la capăt, se deschide un drum înverzit, care suie pe nesimțite la peșteră. O țărancă bătrînă, adusă de spate și sfrijită pe oasele ei țapene, a adus lumînări [...]

Acum în peșteră! Băbuța sfrijită și gîrbovită, care tace, scoate bucăți de lumînări albe, de făclioare galbene, și le întinde fiecăruia: „Ține !”.

Întîi întunerecul din fund îți cam ia ochii. Vezi atît că te înfunzi într-un negru beci sălbatec, cu pereții coșcovi, buboși. În dreapta și în stînga sînt alte adîncituri, închise, pe cînd înainte lumina descoperă într-una gurguie grosolane, crengi groase, strîmbe, chipuri grosolan cioplite, împărțite în două lungi guri de iad, de pe care picură, asudă prelingeri leneșe de apă. [...]

Share on Twitter Share on Facebook