De la Hațeg la Grădiște și la cetatea lui Decebal

[...] în stînga, Streiul primește o apă limpede și vioaie, care lunecă din munte printre desișurile de răchiți. I se zice după datina românească de a lega în același nume rîul și locul de căpetenie pe unde trece: apa sau valea Densușului, între dînsa și depărtatul Strei se întinde un strălucit luminiș de cîmpie mai mult goală de sate, care se văd înălbind însă de jur-împrejur, unul lîngă altul, pe margenile lui. Nu cunosc un amfiteatru mai frumos decît acela care se desfășură de la Densuș înainte în această ușoară lumină trecătoare a soarelui de septembre tîrziu. E într-adevăr raiul pămîntesc al păstorimii lui Decebal bătrînul, vrednic să-i ascundă curțile, comorile agatîrsice și cetatea de lemn apărată prin vitejie. Cel dintîi sat ce se întîmpină în marginea ușoarelor înălțimi roșietice din dreapta, unde cercul se prelungește prin; dealuri blînde, e Farcadinul sau cele doua Farcadine. Multe case dintre care unele au zidurile și stîlpii de cerdac din cărămidă bună; cele mai multe înfățișează însă șiruri de bîrne groase prinse la colțuri, copereminte lungi de șindilă și curți tinoase, care se par înguste, de mult ce se grămădesc în eleșurile, grajdurile, coșerile de porumb, grămezile de coceni și clăile de fîn. [...]

De aici înainte duce un drum mai lung. Primăvara unei singure dimineți și-a chemat pe florile uscate și ierburile tinere vrăbiile ciorovârețe, fluturii albi și galbeni care îmbrățișează strîns cîte o floare întîrziată, codobaturile albastre care înfloresc în mișcări iuți lanurile negre de umezeală. Ba chiar, lîngă un gard viu presărat cu fructele brumate ale po-rumbelelor s-a rătăcit o strălucitoare găinușă sălbatecă, gonită de frigul din pădurile înalte și care-și caută aici o ascunzătoare călduță.

[...] Pe ulicioarele strînse între garduri vii se grăbesc în |j urma trăsurii ciobănași și ciobănite cu fețele albe, supțiri. În curțile de pruni și dinaintea ușilor vezi femei voinice care,,. culeg sau torc din furcă: ele poartă pe creștetul capului două cornițe de lemn, aplecate spre ceafă, deasupra cărora, cînd ies prin vecini sau pleacă la drum, își aștern marea înveli-toare albă. Mai departe, la Grădiște, femeile încep a-și împestrița portul cu cel bănățean, și în locul cornițelor ele au spre ceafă o tichiuță roșie de piele cu înflorituri ca și ale cojoacelor ce le înfășură.

Lumea nu vine însă la Densuș pentru a vedea elegantele cu cornițe. Peste casele cu coperișuri mari, pe o mică înălțime, se ivește un ciudat turnuleț de dărîmături sure, care e al unei biserici fără păreche. [...]

Spiritul care a îndemnat la alcătuirea acestor neașteptate jucării e acela care pleacă din monstruoasa și grosolana grămădire de bolovani și de pietre romane răzlețe care e biserica din fața. În ea vezi stîlpi strîmbi pe margenile fațadei, vezi pietre lucrate, străbătute de găuri, care par să vie de la ușori, vezi alte lespezi cu săpături care li fac un cadru și care arată să fi fost dezlipite de la morminte. Supt coperiș și la turn sus, se rînduiesc zimți de cărămidă care se deosebește foarte viu din cenușiul trist al bolovanilor prinși între ei cu un ciment tare. Ferești înguste sînt săpate la altar și pe peretele din stînga, de-a lungul unor lespezi tăiate. O rotunjime de bolovani înseamnă altarul. La dreapta bisericii de astăzi începe a se arcui un nou perete pietros, rupt în mijlocul lui. Și zidul de împrejmuire, alcătuit în același chip, e prăvălit aici, pe cînd în față și la dreapta el se înalță în toată întregimea lui.

Dacă intri în biserica totdeauna întunecoasă, te găsești în fața unui uriaș horn răzimat pe patru stîlpi de bolovani năruiți în care sînt prinse mai multe pietre cu inscripții foarte bine păstrate. Pe una din ele se citește numele de Longinus, ceea ce amintește pe acel nobil prieten al lui Traian și viteaz ostaș al Romei care a pierit prin trădare în ajunul căderii năpraznice a regatului dacilor.

Menirea acestei clădiri se vede de afară prin chipul Maicii Domnului zugrăvit foarte bine în culori palide deasupra ușii de lemn care poartă crucea. În vîrful turnului, ultima lespede greoaie e străpunsă de patru puncte ce formează altă cruce. În cuprinsul văruit al bisericii se mai desfac ici și colo chipuri de sfinți, tot așa de vechi ca și cel de la intrare; unul ține în altar o inscripție slavonă. Și afară, pe arcuirea ruptă, se mai văd chenare și urme de figuri în același stil. Ele sînt neîndoelnic din întîia jumătate a veacului al XVI-lea și cu mult mai vechi decît biata catapeteasmă stîngace pe care a lucrat-o popa Simion zugravul la 1789.

O biserică de piatră, și una astfel zugrăvită, n-au putut-o înălța, din sărăcia lor lucie, sătenii noștri, cărora nici nu li s-ar fi îngăduit pe acele timpuri ale iobăgiei să-și facă o altfel de cetate. Ctitorul trebuie să fi fost un boier mare de „dincolo”, un domn sau un neam domnesc pribeag din aceleași părți libere ale Țării Românești. Și el trebuie să-și fi săvîrșit lăcașul de închinare pe acel timp de la 1500 la 1550 cînd se zugrăveau astfel de chipuri și cînd împodobirea prin chenare roșii de cărămidă în zig-zag intrase în obiceiurile meșteșugului de a clădi a românilor.

Pe atunci însă, această Țară a Hațegului adăpostea pe fata înstrăinată a unui domn românesc mort în lupta pentru stăpînire, pe Zamfira lui Moise-vodă, care s-a măritat de trei ori, pînă la bătrînețe, după nemeși unguri. Ea a făcut, nu departe de aici, mănăstirea Prislopului, și i-a dat un întins domeniu din care făceau parte satele vecine Farcadinul și Tușchia. Pe aici erau deci moșiile care o ajutau să se mărite așa de bine și așa de des.

Ajungi astfel lesne la părerea că Zamfira a zidit și această biserică, care va fi fost o mănăstire, precum dovedesc adausurile zugrăvite din a dreapta și acel mare zid de împrejmuire, în stare să oprească orice dușman. Materialul și l-a luat din acele dărîmături ale cetății lui Traian, ale Ulpiei învingătoare, de unde atîta sărăcime, și-a cules bolovani și pietre cioplite pentru căsuțele lor de munte. Carele „doamnei de român” vor fi cărat aice tot acest pietriș ales, toate aceste lespezi netede, acești stîlpi negri, aceste chipuri grosolane de lei, în totul asemenea cu acelea care se văd la scara casei parohiale din Grădiștea însăși. Inscripția lui Longin fu luată împreună cu celelalte și jertfelnicul în care e prinsă va fi înlocuit la început altarul care, se pare a fi înnădit. [...]

Cînd ai lăsat Densușul în urmă, ascuns între livezi afară de ciudatul vîrf tocit al bisericii sale, ești pe unul din pripoarele ce încunjură marele amfiteatru, liber. De jur împrejur ochiul urmărește satele mărginașe, de la Fărcădin pînă la Cîrnești cu cele două biserici care se înșiră una după alta ca lebedele pe un lac, învîrtindu-și albele gîturi de turnuri. În fund, stau munții în șir, cu movilele supuse în preajma lor, fiecare împărat cu scutarul în fața sa. Săpat de două cufundaturi care ascund în ele iezeturi liniștite, Retezatul îi stăpînește pe toți cu stînca lui ninsă. Iar în margine, la stînga, un nor mare de zăpadă pare a pluti în largul cerului albastru: e culmea Parîngului, mai marele Retezatului însuși, care nu arată mai mult decît această albă cunună de neaua deasă. În fund, unde arborii se țin în șir de-a lungul unei lunci udată de apa înghețată a Retezatului, acolo e Grădiștea unde s-a sfîrșit Decebal și împărăția lui și de unde a pornit stăpînirea, pînă în Dunăre, a celor trei Dacii romane, întemeiate de Traian.

Deocamdată ne coborîm în valea care cuprinde marele sat Peșteana, cu o biserică în stil ca la Orăștie. Femei învelite în alb bat rufele cu maiul într-o puternică apă de munte, apa „Peșcenii”.

Ieșind din Peșteana, ai crede că ai și ajuns la Grădiște, așa de aproape e linia munților și dunga copacilor ocrotitori. Dar mai străbați încă timp de peste o jumătate de ceas lunga șosea din marginea lanurilor, și numai pe urmă, dincolo de bisericuța frumoasă de la Breaza care-ți răsare în stînga, ești pe locul unde s-a hotărît, acum două mii de ani, care e limba pe care vom vorbi-o, care e sufletul care se va sălășlui în trupul nostru [...]

Pe ulicioare triste se înșiră case în care lemnul negru pornește de la clădării mari din aceeași piatră cenușie. Curțile n-au alte împrejmuiri decît aceleași grămezi pietroase. Trăsura face hopuri pe un amestec de bolovani. Din șanțurile de pe margine, din movilele tăiate de drum iese la iveală tot colți de aceștia — aproape e cetatea Colțului sau a Colței, după altă ruină — care pătrund, răzbat, sfîșie pretutindeni. Ici și colo înălbește piatra unui stîlp ca să sprijine cerdacul unei cocioabe. Ești ca într-un mare cimitir răscolit, în care morții sînt două neamuri străvechi, care s-au încăierat, s-au zbuciumat de moarte, s-au frînt, s-au ucis și s-au ars, pentru ca, la urmă, după o sută de ani de trecătoare stăpînire a celui mai puternic, să rămîie acest vălmășag de pietre pe care le atingi cu sfiala ce te cuprinde cînd calci pe osul omenesc. Aici a fost Sarmisegetuza, apoi Ulpia Traiana, cu palate, cu basilici, cu băi și amfiteatru, oricît de scăzute în barbarie, dar întipărite cu pecetea de mărire a neamului român. [...] Și tot dacii au învins, stăpînii vechi care s-au zvîrcolit sub lanțuri și au sîngerat de săbii. Tot ei prin puterea neîn-frîntă a vitejiei lor și a sfintei lor răbdări !

Căci, iată, daci adevărați, daci noi de peste două mii de ani, daci purtînd ca un trofeu graiul Romei spulberate, dacii sînt acești săteni de aice, cu fața așa de aspră și de închisă, cu firea așa de tăcută, cu deprinderile vechi de a întoarce oricui cu ceea ce ți-a făcut: plată dreaptă, și nu răzbunare, „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”. Iată opincile, iată ițarii sprinteni, iată cămașa albă, zeghile grele, saricile mițoase; căciula greoaie, înaltă, umflată, ca o cunună. [...] Față de Roma, a cărei eternitate a pierit în pulbere, ciobanul dac s-a ridicat din țărînă, și-a durat iarăși bordeiul din lemn, s-a așezat în el cu datinile sale neatinse și stăpînește pînă astăzi în umbra uriașă a Retezatului. [...] Mergînd tot mai departe de această îngustă vale dacică, ajungi la Poarta de Fier prin care se trece în Banat, care e, în toate privințile, o altă țară. De acolo au sosit prin anii 1440 acele roiuri de turci prădalnici, ispitiți de bogăția sașilor din orașele Ardealului, pe care i-a întîmpinat odată, tocmai aici la dreapta Zeicanilor, unde se vede monumentul amintitor, cu un topuz de fier țintat, Iancu-Vodă, voinicul român pe care l-au dăruit Ungariei și Creștinătății acești nemeși ai noștri din margeni. Pe vechiul drum al raitelor turcești trec astăzi cară purtînd săteni mărginași, cete de bănățeni cu căciulile țuguiate și legături roșii la opincă, oameni frumoși, care se drăgostesc, de urîtul drumului lung, cu fete rumene. [...]

Share on Twitter Share on Facebook