De la Rodna la Vișeu

[...] Pe drumul îngust dintre casele albe cu obloane, ieșim în valea căptușită cu păduri brumate ce duce la Rodna Nouă, căreia ai noștri îi zic Șanțul. E un frumos sat cu casele mari, dese, și cu două biserici [...]

Tot mai departe urmează valea strînsă între înalții păreți de pădure. Lîngă dînsa aleargă Someșul, ale cărui ape se zbat între pietre, se încurcă spumegînd, luptă în alergări pripite. Podoaba galbenă și roșie a fagilor a încetat acum, și sîntem în țara molidului și bradului. Pe marginea drumului nins, crengile negre, cu frunze care nu se veștejesc de iarnă, întind prinosul alb al zăpezii proaspete. Țurțuri mulți, lungi, albi, galbeni, atîrnă de pe trunchiuri și de pe vîrfurile stîncii. Din cerul sur pe care se coboară prin neguri asupra zărilor, pe cînd ici-colo se năzare cîte o geană de lumină, ștearsă, cad liniștit fulgii rari, mărunți.

Au încetat acum drumeții, „drumarii” care se duc de la un sat la altul, „tîrgarii” se ce întorc de la Rodna. Altă viață nu e în pustiul palid decît prăvălirea răsunătoare a izvoarelor care se aruncă în Someș. [...] De la „haitul” unde apa se strînge pentru a fi aruncată apoi la vale în curente largi care să ducă pînă departe lemnele, nu mai este în sus 'îngusta șuviță a Someșului, ci ele, apele de munte, cu alergările nebune, îl pregătesc numai, în salbatecile lor îmbrățișări.

De la podul pe Catrifoiu, drumul suie și mai mult în-cunjurînd, printre brazii încărcați de omăt, Rotunda, muntele cu vîrful îmblînzit, care, deși nu atinge înălțimea Ineului, vecinul ei, e mult mai vestită decît dînsul, pentru această cale ce-l înfășură, ducînd spre Iacobenii și spre Borșa Maramureșului.

Tot urcăm, în silința grea a cailor, care lunecă pe zăpadă. Sara se lasă ca o coborîre a negurii și o îndesire răpede a ei. [...] Mai departe atingem vîrful pleșuv al muntelui, însemnat printr-o îngrăditură goală în mijlocul pajiștii inzăpezite. Apoi coborîșul se face iute pînă la podul Bistriței, de jos, din vale.

Apa care trece aici cu un mare zgomot fîșiitor, ce se aude pînă departe în pacea nopții, se cheamă Bistrița Aurie. Venită din acești munți, ea curge, sub Rotunda și urmarea ei, Prelucile, către Bucovina, unde contopindu-se cu altă Bistriță, apucă drumul spre Moldova, de munte, a cărei viață și podoabă de căpetenie este pînă la vărsarea-i în Siret, în marginea Bacăului. Acesta e rîul care a călăuzit spre Baia, spre țara pe care el era să o întemeieze ca domnie, pe voe-vodul Bogdan, pribeagul maramureșean, vînătorul de zimbri al poveștii. Aceasta e măreața cale pustie pe care a trecut unul din întemeietorii vieții noastre istorice. [...]

Iarăși lumina roșie a lampasului se plimbă pe brazii ninși, pe stînca umedă, pe cînd în vale mai răsună o bucată de vreme plînsoarea tare, neogoită a Bistriței de aur. [...] Și vuietul apei se stinge cînd ne apropiem de manina întunecoasă a Prislopului. Aici sîntem cu totul singuri, singura viață cale de mulți kilometri. E atîta pustietate și întunerecul e așa de des, așa de veșnică pare căderea omătului, încît în adevăr îți vine a spune ca bietul Ianiuc înghețat și umezit, și ieșind din mocneala lui numai ca să blăsteme, că aici e „al doilea lumea”, țărmul de peste rîul negru al morții.

Totuși cei trei cai merg înainte prin așa o vreme potrivnică pe urcușul învîrtit, dar lung și greu, al muntelui. Peste cîteva ceasuri de înfășurare a păreților lui, sîntem tocmai sus. [...]

Coborîrea se face răpede prin mijlocul aceleași străji de brazi albi și negri. Șoseaua maramureșană se simte îndată, largă și tare. Mergem în marginea muntelui înalț, pe cînd la dreapta alt șir de înălțimi se urmează. Prin mijloc trece, viind de spre Prislop, apa Vișeului, care ne îngână drumul.