Sighet

Din Sighet se văd acuma case de suburbie, foarte curate, pe care le luminează becuri electrice prinse de pîrghiile telegrafului.

La capătul Sighetului se trece Tisa, a cărei apă, strînsă la un loc într-un singur curent adînc, primește scîntei de aur de la soarele slab care, după multe zile de lipsă, se îndură a lumina în luptă cu norii albi.

De aici se deschide un loc fără nici un fel de roadă și de lucru a pămîntului, un pustiu veșted, sămănat cu gropi de năruire. [...]

În dreapta și în stînga, dar mai ales în stînga, șirurile de dealuri albăstrii se întrec din înălțime pînă la creștetele albe. Unul din ele se mîntuie printr-o mare movilă blîndă care e Rătundul. Într-acolo sînt tot sate: Sara sau, Săpînța, unde se păstrează încă întrebuințată în odăjdii, șaua unei căpetenii a tătarilor din 1714, care, într-o ultimă năvălire, călăuzită de Mihai-vodă Racoviță al Moldovei, pustiiră valea Izei. [...]

De la Peri, vin săteni singurateci în portul care e al românilor, și iată și un car unde, între mulți flăcăi gătiți, sade fără sfială o mireasă purtînd pe cap cununa de flori îuată de la tîrg și, pe lîngă dînsa, cununa țesută de mărgele. În satul însuși, intrăm îndată. Vedem case de bîrne, mai mult văruite, prin înrîurirea orașului vecin, curți care poartă coșere împletite, movile de strujeni și fîn așezat frumos între patru pari supt un acoperiș țuguiat de șindilă. [...]

Între frumoase dealuri line curge Iza, albastră, care se păstrează curată pînă la vărsarea ei. Șesul ei lat, și cu ajutorul gunoierii se fac pe dînsul sămănături sărace de grîne și de porumb. Soarele străbate un cer fără nori și lucrează harnic la topirea depărtatelor pîlcuri de ninsoare. Să fie în sfîrșit mult dorită vară a Sînmedrului, cînd firea întreagă mai răsuflă odată slobod, pe priporul morții ?

La satul Vadului Iza primește în sine rîul Marei, și în acesta se varsă mai sus încă o apă, a Cosăului, de-a lungul căreia se înșiră altă vale. [...]

E, de la izvorul ei pînă la vărsare, o apă de viață, de vioiciune și de frumuseță. Valurile verzi se zdrunrecă de bolovanii muntelui, fîșiind cîntece de îndemn și de biruință; ele se frîng în rotocoale spumegătoare și aleargă în șuvoaie verzi, late, pe șesul unde-și află sfîrșitul. Se pare că odată i se zicea Maramureș, nume care a fost prescurtat pe urmă, cum se face adesea, în forma nouă de Mara. Ai noștri au cunoscut întîi această parte de țară în legătură cu Ardealul. În ea au locuit ei la început, bucurîndu-se de ogoarele mai largi și de pămîntul mai bun, și numai pe urmă ei au înaintat pînă în sălbătecia muntelui. Astfel s-a numit Maramureș acest ținut de multe culmi și de puține văi, care a fost o dată o țară care a pus temelie la o altă țară. [...]

Doi cneji, Budul și Giula, au căpătat, pentru vitejia pe care o pomenește legenda, locul pe care s-au așezat neamurile lor, al Budeștilor și al Giuleștilor. Cel dintîi e la stînga, ascuns: în biserica lui se păstrează coiful și zalea vestitului haiduc Pintea Viteazul. [...]

Cărarea de munte, fără stîlpi, și pîrghii de telegraf și telefon, cărare îngustă și de tot singuratecă, e tot mai mult cotropită de nea. Căderea ei a fost așa de îmbelșugată, de „bugată”, cum se spune aici, încît în toate părțile atîrna crengi rupte, vechi trunchiuri prăvălite sau copaci înalți și subțiri care s-au aplecat asupra drumului, făcînd un arc de triumf viforului. Gerui de astă-noapte a întărit zăpada, a pus o cojiță de gheață peste bălți și a împodobit cu țurțuri, dintre care unii sînt uriași, toate unghiurile de stîncă unde zace umbra veșnică. La căderea pripită a frigului frunzele roșii și frunzele galbene, împodobite pentru moarte, au căzut în veștezeciune, și priveliștea strălucită a dispărut răpede, lăsînd în loc o singură maramă ruginie a muntelui. Soarele neobișnuit de cald, care te orbește lovindu-te în fața, desprinde pe încetul grămezile de omăt ce împovărează crăcile, și pe margine drumului ca și în adîncuri se aude necontenit, în loc de orice zgomot viu, zdupăitul umed al zăpezii ce cade. Frunzele, scuturate, se desfac și ele ca un roi de fluturi morți, și giulgiul alb e pătat pretutindeni de petele veștede ca de niște stropi vechi de sînge.

Răpede, cînd ajungem la culmea de trecere, lîngă gheburile și șaua Gutinuiui, negure călătoare se răsfiră asupra albastrului. Spre apus norii seînteie de raze, pe cînd la răsărit marginea e tivită cu un verde dulce, umbrit și duios.

Coborîrea ține îndelung printre fagii și stejarii deși, care, desfoiați la creștet, se înfășură mai jos în zdrențe uscate, pe cînd verdeața se mai păstrează spre poale. Stînca se vede uneori în risipiri înalte, negre.

Aici e și mai pustiu decît pe latura cealaltă: un ceas, două, nimeni nu adîncește dîrile tăiate prin zăpadă de puținii drumeți ce au trecut. Dar iată între trunchiuri, la o parte de cărare, un mare freamăt de frunze: vite roșii trec luptîndu-se cu suișul. [...]