Focșani

După un drum prin șes, în care cel mai frumos lucru e un apus de septembrie, din aurul bogat al căruia se desfac la sfîrșit, cearcăne trandafirii, viorii, pierzîndu-se în dulcele albastru al serii — Focșani.

Iarăși străzi minunate, și multe dintre dînsele chiar drepte. Iarăși frumoase clădiri administrative, printre care se deosebește o prefectură care e un adevărat palat de mic dinast german, și apoi un lung șir de cazărmi, la poarta cărora păzesc sentinele care se razimă prea în voie pe sabia și pușca lor.

Erau odată Focșanii moldoveni — mai mari — și Focșanii munteni — mai mici — pe cari-i despărțea o micuță gîrlă, un firișor de apă, pe care străzile nouă l-au înghițit, curo noua clădire politică a înghițit vechiul hotar nenorocit. Comisia Centrala își alesese reședința — căsuță pe dinafară, palat pe dinăuntru, cu aurituri bogate, mărețe saloane și oglinzi de Veneția — lîngă dungulița de apă a graniței, jar acum se adăpostesc, chiar acolo unde s-a vorbit atîta cînd nu se putea face nimic, două cluburi, în care se învîrte și jocul de noroc al politicii, pe lîngă celelalte. [...]

Viața rurală înflorea încă pe acest pămînt de hotar pe cînd moșnenii înstăriți ai Odobeștilor din vecinătate își culegeau de pe dealurile îndrăgite de soare cei mai frumoși struguri din Moldova. Astăzi o scurtă linie ferată duce la curatul orășel, unde tocmai astăzi se rup prețurile în veselia celor ce vînd și cumpără și mai ales a celor ce nu vînd nic; nu cumpără, ci întind la marea masă patriarhală a belșugului, paharele din care vor sorbi veselia fugară a unei duminici. Tot pe atunci, Adjudul era un tîrg vechi, cu frumoasa lui rînduială, avînd șoltuz, pîrgari și pecete. Și pe unde fulgera astăzi trenul care duce la granița de munte a Ghimeșului, se strecura printre văi tot mai înguste, tot mai mîndru stăpînite de înălțimi, drumul de călăreți și cară ce duceau la groaznicele gropi de sare ale Ocnei, unde munceau, se istoveau și-și blăstămau nașterea vinovații de grele păcate. [...]