Rîmnicu Sărat

Rîmnicu Sărat. O gară cochetă, prea mare pentru micul oraș, își desface peronul ei larg. De la dînsa se deschide un fel de bulevard, care duce la noul Palat administrativ și la vechea Casierie, amîndouă clădiri impunătoare. Și ele și drumul sînt desăvîrșit, model de curate. În dreapta gării, rînduri de plopi, sădiți pentru a apăra linia de troiene, formează o dumbravă a cărei răcoare cheamă vara amorezați care au de ce să se ferească. Dar pentru ceilalți locuitori, Rîmnicul are o grădină publică, împrejmuită cu grilaj de fier, străbătută de alei drepte, bine prunduite împodobită cu arbori frumoși, sămănată cu bănci comode, pe care le ocupă o lume bună. Mai departe, iată o școală primară frumușică, și lîngă ea gimnaziul curat ca un pahar; e despărțit de stradă printr-o grădiniță îngrijită. De o parte te înfunzi apoi într-o regiune de livezi, pașnică, pustie: ici și colo cîte o casă pierdută în locul întins care o împrejmuiește: nimeni la ferești și nimeni în curte. Într-un loc se vede o căsuță căzută în ruine. Sînt case boierești mai mărișoare, dar nici în ele nu se descopere prin nimic prezența unor ființe vii. Singuri arborii, larg înrămuriți, se bucură de darnica lumină a soarelui care plouă asupra nesfîrșitelor livezi străvechi. Nu se aude, măcar un cîne lătrînd. Numai cîte un copil se întoarce de la școala cu ghiozdanul supțioară, îndreptîndu-se către una din căscioarele mute, sau cai mînați la apă se smulg de supt pază și aleargă în voie, călăuzindu-se după instinctul lor sigur, către ușa stăpînului. [...]

În această stradă, în curtea primăriei de astăzi, se vede mănăstirea Rîmnicului. O clădire prefăcută pe vremea lui Brâncoveanu, cu stîlpi frumoși și bune proporții. În ea a fost îngropat Suvorov, tînărul înecat în apa, acum secată de soare și oprită de mori, a Rîmnicului într-unul din marșurile rusești asupra Țarigradului robit de păgîni. O lespede amintește această păstrare a oaselor îndrăznețului soldat, înainte ca ele să fie strămutate, pentru o odihnă trainică, în Rusia însăși. Pe păreți și-au zgîriat numele, peste zugrăvelile de sfinți, în amintirea înaintașului mort, alți ostași ruși, din noul zbor de cucerire de la 1877.

În curte se păstrează o mare și grosolană cariatidă, Samsonul, care sprijinea odată tavanul ospătăriei în vechile chilii prefăcute astăzi în cancelarii municipale restaurate.

Învingător la Rîmnic, Ștefan cel Mare a durat aici una din bisericile sale amintitoare de biruință. E mai sus, în aceeași linie de clădiri. Dar simțul religios, iubirea de orînduială a cetățenilor i-au smuls tot nimbul de vechime sfîntă. Un arhitect oarecare a adaus, a dres, a vopsit, a unit gîndul său cu gîndul strămoșilor, ctitoria listelor de subscripții cu ctitoria mărețului voevod, și astăzi numai frînturile de zid vechi lîngă noua clădire împopoțonată amintesc cu adevărat ceea ce s-a dus, în afară de urme de care numai un bun cunoscător și un suflet pios au voie să se atingă pentru a li asigura mai bine păstrarea. [...]