Moldovița

[...] Mă opresc la Moldovița mănăstire, înaintea porții zidurilor de cetate, abia rupte de vreme în față și avîndu-și încă un turn de la mijloc, făcut din nou pe vremea turnului de la Dragomirna, cu care samănă bine în toată alcătuirea puternică și în podoabele — aici, firește mult mai puține și sărace — de rozete și ciubuce de piatră; două alte turnuri străjuiesc la colțuri.

De departe, mănăstirea se vădea prin turnul supțiratec al bisericii sale și prin coperișurile negre îndoite, prin șirurile de ferești ale clădirilor celor vechi, care sînt astăzi locuința unui paroh închis în această pustie desăvîrșită. Dacă pătrunzi în curte, mai vezi în dreapta o parte din casele domnești, cu două rînduri: mai multe ferești încadrate bine, o ușa frumos săpată s-au păstrat neatinse. Biserica se datorește evlaviei lui Petru Rareș. [...]

Biserica însăși, naosul și altarul urmează, rotunzindu-se în trei abside, care sînt exagonale, pe din afară și împodobite de partea aceea cu ocnițe și lungi nervure. Cadre de piatră încunjură toate ușile, în arc sfărmat la cea dintîi, iar la celelalte în unghiuri drepte.

Lumina vine pe cîte două ferești gotice și două altele mai mici, pătrate, de fiecare latură, afară de ferestruia altarului. Contraforturi sprijină păreții. Un singur turnuleț, ca acela al Voronețului, se ridică deasupra boltirii naosului. Dar minunea e și aici ca la Voroneț și, în parte, la Humor, zugrăveala, despre care se spune anume că a fost făcută în anul 1536, cu un an înainte ca ctitorul să-și piardă domnia. Ea samănă așa de bine cu aceea de la celelalte două biserici pomenite, încît trebuie să se creadă că a fost făcută de aceiași meșteri în tustrele lăcașurile. Păstrarea e desăvîrșită, și luptele pentru cucerirea Țarigradului, atacat de ieniceri călări și de spahii cu cealmale, par zugrăvite ieri. A suferit numai păretele pe care de obicei îl bate ploaia și acele locuri unde și-au zgîriat numele atîția drumeți cari, neputînd lua o amintire frumoasă, s-au simțit datori să lase una urîtă. [...]

Intre ctitorii, zugrăviți pe păretele din dreapta al naosului, se vede Rareș cu coroana înaltă, împletită, în haine lungi și largi de brocard cu florile de aur țesute pe galben. Doamna lui, Elena, sîrboaica, fată de despot, poartă, cu aceleași veșminte scumpe, coroană grea, de aur, cu cincisprezece ramuri, împodobită cu pietre scumpe și mărgăritare ca și margenile aurite ale rochiei. Gîtul e prins într-un guler roșu, colțurat și un lung văl cade pe amîndouă laturile trupului. Copiii se văd amîndoi, în vîrstă, de vreo zece ani: Ilie și Ștefan. Asămănarea între aceste chipuri domnești și cele de la Humor arată că domnii nu se zugrăveau cu o față oarecare, ci că meșterul căuta să prindă însușirile deosebitoare ale chipului lor: Elena are aici fața lungăreață, dar plină și ochii mari, cu coada prelungită.

Dacă nici aici nu sînt odoare, multe din podoabele vremii vechi s-au păstrat, și ele sînt întocmai ca acelea de la Voroneț. Deasupra ușilor se văd încă grinzile originale, săpate și acoperite cu aur. Strănile de tisă, tari și lucii, ca de un fildeș galben, au aceleași săpături făcute de un călugăr din veacul al XVI-lea, care și-a scris numele pe o foaie de pergament lipită de lemn, și astăzi foarte ștearsă. Scaunul vlădicesc e lucrat și aici în roate și colțuri, frumos colorate; de două ori se vede stema bourului, așa cum se făcea pe vremea lui Petru Rareș, cu întregul cotor al gîtului. [...]