Orașul Făgăraș

Ce nu trezește pentru noi numele acesta de Făgăraș ? în ceața timpurilor celor mai depărtate vezi satul românesc de lîngă pădure, care-și ia numele de la fagul ocrotitor, din care s-a făcut făgăraș spre deosebire de făgaș, precum locuitorilor satului Vlădeni li se zice, în loc de același nume, Vlădenii — Vlădărenii. Satul crește, se înalță, în jurul lui se alcătuiesc altele. Este acum un adevărat Ținut al Făgărașului. Un Crai unguresc, care avea nevoie împotriva păgînilor de la Dunăre de ajutorul domnului românesc de peste munți — Ludovic cel Mare el însuși — face din acest pămînt oltean un dar de împăcare și de ispitire pentru acel voievod al plaiurilor vecine, pe care-l crează duce al Făgărașului. După ducele Vlaicu-vodă vin alții din același sînge și de pe același scaun de stăpînire: Mircea, Dan, Vlad Dracul și fiul său, încă mai îndrăcit, Țepeș, apoi frumosul Radu, adus pe aripa turcilor prieteni. Coroana ducală se păstrează apoi numai în titluri și în amintiri.

Ducii-voievozi aduc dincoace de vîrfuri boieri de-ai lor, cărora li se încredințează moșii întinse în schimb pentru slujba de ostaș și întîmplătoare daruri. Chiar în mijlocul șesului, la o foarte mică depărtare de șerpuirea lată a Oltului se ridică o cetate de priveghere, încunjurată cu ziduri trainice durate din cărămidă și bolovani. Acolo stau, judecători de pace și fruntași de război, pîrcălabii lui vodă, mai mari peste toată această voinicime neastîmpărată ce se zbate în jurul lor. [...]

Apoi Mihai Viteazul cucerește Ardealul. Printre cele dintîi măsuri ale lui e și aceea de a se asigura despre Făgăraș, unde acuma hotărăsc dregători de-ai lui. În cererile sale către împăratul e și cererea, pentru el și toți urmașii săi, a străvechiului Făgăraș românesc. Cînd, învins, el e silit a-și da nevasta, mama, copiii în paza străinilor ce nu se încred în dorința lui de pace, aici în cuprinsul zidurilor făgărășene se închide durerea nemîngîiată a doamnei Stanca cu ochii în lacrimi, copilăria umbrită de primejdie a plăpîndului copil care s-a chemat o clipă Nicolae-vodă al Țării Românești și nu mai e acum decît fugarul, robitul fecior de domn „valah” Pătrașcu. Spre acest Făgăraș cu zăvoarele trase asupra comorilor inimii sale, se îndreaptă, după biruința răsplăti-toare de la Gorăslău, gîndul îngrijorat, înduioșat al lui Mihai. Era să plece întracoace, cînd sulițile-i intrară în „cinstitul trup” pe cîmpia Turdei, într-o frumoasă dimineață din August. [...]

Din trecut a rămas cetatea, care e chiar în mijlocul orașului, înconjurată de o grădină măricică. Ea nu e o ruină, căci o locuiesc catanele. N-are crenele rupte și ziduri zguduite, negre de funinginea zilelor multe. Greoaia clădire a fost deseori prefăcută și a pierdut de mult orice stil, și aproape orice chip. Buruiana sălbatecă nu-i îmbracă lespezile, de pe care atîrnă hainele mai mult sau mai puțin spălate ale ca-tanelor sau pe care se înșiră șirurile de pedeștri și călăreți văpsiți în negru care slujesc pentru tragerea la țintă. [...] Cea mai frumoasă clădire istorică e biserica, pe care a hărăzit-o făgărășenilor larga mărinimie domnească a lui Constantin Brâncoveanu. În mijlocul unei întinse curți de iarbă deasă sămănată cu morminte noi, se vede pridvorul pe stîlpi, turnul pus într-o parte, mic și țuguiat sub coperămîntul lui de țigle, șirul fereștilor încunjurate cu cadre care sînt lucrate ca acelea din Moldova anului 1650, cu rozete și linii gotice, și în sfîrșit altarul poligonal din fund. Poți vedea încă frumoasa inscripție din fațada, încunjurînd stema munteană a vulturului cu crucea în plisc, zugrăveala frumoasă, înnoită numai în tindă pe la 1770, catapeteasma săpată și aurită. [...]