Spre Sibiu

[...] După Porumbcic linia de dealuri, care ascundea aproape cu totul, din a dreapta, munții, se prăbușește în căderi repezi, ca o costișă de cetate. Ești mai aproape de ștergarul de argint al Oltului întins pe pajiștea verde. Valea se: tot strînge, pregătind o închisoare apei care s-a deprins a merge lin și vesel, de cîte ori nu duce în sine mînia năpraznica a pîraielor muntelui, a rîurilor de prin sate.

Pe o modîlcă a șesului oltean se revarsă un sat mare, cu multe coperișuri roșii și două biserici greoaie, dintre care cea mai depărtată e înnegrită de timpuri. La el duce o strajă de plopi vechi, și alți tovarăși de bătrînețe ai lor se îngrămădesc în cuprinsul foarte larg al unor ziduri de cărămidă înroșite e ruma. [...]

Avrigul lui Gheorghe Lazăr, care a pornit de acasă ca un dascăl sărac la copiii unei cocoane bogate din Bucureștii cei cu carte grecească pentru lume, și cu carte românească numai pentru biserică, și care a dus cu sine binefacerea acelui spirit național pe care-l răspîndise dincoace școala lui Clain, Maior și Șincai. Înviorătorul unor timpuri veștede a rămas totdeauna dascăl sărac, precum plecase, și într-o zi, după tulburările de la 1821, în care nu și-a putut afla rostul, o căruță țărănească îl aducea bolnav de moarte în locul umil de unde plecase la drumul lui de apostol. În mijlocul Bucureștilor, în marmură, avrigeanul pletos cu mustața mică, mușcată în clipele de amărăciune, stă în picioare, făcînd o mișcare care, în numele spiritului, poruncește Timpului să se schimbe; aici țarina lui se amestecă în pămînt cu țarina altor plugari, frații, părinții, moșii și strămoșii lui, tot iobagi de-ai lui Bruckenthal și ai altor nemeși de cei cu copacii din vale. Un mic semn de piatră cu cîteva slove arată că acest trup de sărman zace în pămîntul bisericii. [...]