Petrăuți

Apucăm spre Petrăuți printr-o mare pădure de copaci goi de frunze, înălțîndu-și trunchiurile ca niște uriașe făclii din iarba tînără, bătută cu flori albe, cu brândușe, cu mierea-ursului vînătă, cu cîte un bănuț de aur, cu potire viorii. Ca într-o groapă între casele unui sat românesc ce se desfășoară mai departe, cu bune sălașuri gospodărești, se vede biserica lui Ștefan cel Mare. Parohul, părintele C. Morariu, un scriitor bisericesc, nu e acasă, și ne ducem singuri spre biserică, spre bisericuța, care se înfățișează cinchită ca o buhnă amorțită de lumină, cu streșina-i mare, ca un coperiș de pene negre, cu păreții galbeni, cu turnulețul țuguiat, în care fereștile fac ca niște ochi de pîndă și muchea dintre ele ca un clonț rapăreț.

Două rînduri în cea mai măiastră scrisoare slavonă spun numele lui Ștefan cel Mare și leatul de 1487. Intrăm. Un pronaos și un naos întunecate, umede. Cu făclie în vîrful bățului vedem în dreapta, lîngă strane, desfășurarea ctitorilor: doamna frumoasă, Maria fiica frumosului Radu, în veșminte de aur, ține mînile asupra a două domnițe, cu cosițele strînse de cercuri aurite, bătute cu boabe de mărgăritar. Lîngă fiul său Alexandru, înalt, frumos, încununat și înveșmîntat ca și dînsul — Ștefan, cu fața rotundă, mustața supțire, ochii mari, ține în mîni prinosul bisericii.

Afară ploaia rece bate asupra unor pietre de morminte, scoase de la locul lor, care vorbesc de Aron-vodă, tovarășul de lupte al lui Mihai Viteazul, și de anii aceia de silințe și de mărire. În ploaie printre dealuri trec țărani pletoși, cu fața îmbujorată de lovirea aspră a picăturilor înghețate. Pe marginea drumului s-a aprins un maldăr de crengi, care zvîrle limbi roșii. În față, supt nori negri, înălbește Suceava.