Dragomirna

[...] Ziduri și turnuri ca ale Dragomirnei nu se mai văd la vreo mănăstire a neamului nostru. Turnul clopotelor, împărțit în mai multe registre, are, la dreapta și la stînga lui, aripi de ziduri, străbătute de ferești mărunte sau de crăpături pentru pîndă și lovirea dușmanilor, cari erau mulți și strașnici pe vremuri, ca acei tătari a căror pomenire e săpată stîngaci pe stîlpul de piatră al porții. La un capăt și la altul, stau turnate din piatră tare și grea două alte turnuri mai mici, dintre care cel din stînga zis al lui Bar-novschi, după domnul din veacul al XVIII-lea căruia i s-a vărsat sîngele de viteaz bun în Constantinopol, e vestit și pentru încăperile sale ciudat orînduite. O strașnică cetate aceasta, și bătrînul egumen trebuia să facă la o întîmplare ispravă de pîrcălab încercat și fără de frică !

Turnul din mijloc, care cuprinde și un paraclis, la care te sui printr-o îngustă scăriță învîrtitoare, cu miros de mucegai, e acoperit de podoabe: rozete de piatră tivesc deasupra poarta; ele sînt lipite ca la Cașin, dar mult mai bogat ca acolo, de nervurile puternice ale bolții gotice de deasupra aceleași porți; ferestuicile au cadre de piatră ca acelea din bisericile lui Ștefan cel Mare, și portița care duce la scara spre paraclis poartă și rozete pe ciubucele fine. Bourul cu gîtlej, în ramă scrisă cu slove, și avînd sub el crucea cu trei ramuri, e săpat aici mai bine decît oriunde aiurea.

În trapezăria cea mare, unde se hrăneau la un loc, frățește, vechii călugări, două strălucite bolți gotice, ce se unesc pentru a se sprijini pe același stîlp de mijloc, arată pricepere și avînt.

Un ctitor cu rîvnă și un ctitor bogat a fost Anastasie Crimca, mitropolit al Moldovei de la începutul veacului al XVII-lea, care și-a dat toată averea pentru a închina lui dumnezeu un prinos ca acesta, și meșter a trebuit să fie acel arhitect, desigur răsăritean, care n-a cruțat nici una din îndrăznelile și mijloacele de frumuseță ale meșteșugului său.

Vederea bisericii e o uimire de bucurie. E înaltă și îngustă, ca o frumoasă cutie de moaște. Fereștile, mici, colțurate, au cadre de piatră; de fiecare latură se numără șase. Contraforturile, trei la număr, au izbutit sa fie ele însăși c podoabă. Două rînduri de ocnițe aleargă sus.

Dar juvaerul lucrat cu o iubire fără de margini e aice turnulețul, în muchi, care e poate prea mic, dar în sine alcătuiește o lucrare desăvîrșită, pe care n-o întrec nici turnurile, stricate astăzi de reparația d-lui Lecomte de Noiiy, de la Trei Ierarhii din Iași. El se ridică pe o îndoită temelie, sculptată ca o horbotă; cadrul împodobit al celor două ferestuici e de o mare bogăție de podoabe. Trandafirașii de piatră sînt răspîndiți darnic, înflorind orice colțișor, și astfel întregul turn pare un surguciu de floare învoaltă. Înăuntru, te minunează înainte de toate înjghebarea bolților și îmbel-șugarea lor în săpături. În pridvor și în pronaos, înalte ca într-o catedrală gotică, zugrăveala cea veche s-a stricat și a fost rău, caraghios, înlocuită ici și colo. În biserica însăși, tot veșmîntul de zugrăveală s-a păstrat însă, și stăpînește sufletul cu un farmec de frumuseță și evlavie. Pe nervurile ciubucelor împletite, ca acela ce dă ocol bisericii pe dinafară, sînt puse colori de roșu, albastru și aur, îmbinate în desem-nuri ca acelea din vechile manuscripte, și același fond de potrivire aleasă se vede pe alocurea și aiurea, alcătuind cea mai frumoasă din decorațiile ce ni s-au păstrat. [...]