Pobrata

[...] în pacea lină a podișului roditor și înfloritor, Pobrata se înalță-ntr-o măreție fără păreche. Ziduri grozave, de piatră de cremene, încunjură într-un brîu cu totul neîncolțit de vreme, clădirile; ferestuici mici privesc bănuitor întinderea netedă. Două turnuri dințate, turnuri ca acelea ce au fost odată la Cetatea Neamțului, păzesc colțurile. Deasupra ușii de intrare stă bourul cu gît, stemă a Moldovei supt Petru Rareș, cu luna și soarele în dreapta, și un cadru de chenare și un altul pătrat, cu podoabe aurite, în colțuri. Opt ctitori, aproape șterși de bătăile ploilor, se înșiră de-o parte și de alta, avînd în frunte un Petru Rareș poate, al cărui cap s-a cojit de vechime. [...]

Biserica însăși nu e mai mică decît Slatina, căreia i-a slujit ca model. Ea are deci același fronton, răzimat pe două contraforturi: cele patru mari ferești gotice, ce-l străpungeau altădată, au fost zidite. Intrarea e tot pe o margine, cea din fața chiliilor nimicite; o pisanie în cadru pătrat dă data de întemeiere: 7038, adecă 1530. Cele două contraforturi pe margine, un rînd de ocnițe, care se întreiește numai la altar; două ferești mari și două mici de fiecare parte. Turnul, cu temelia și ocnițele sale îndătinate, nu se deosebește prin nimic.

Dar Pobrata are însușiri ce nu se mai află aiurea. Pe de o parte, în pronaos nervuri de piatră, cu podoabă de căpițele, se ridică pînă sus în boltă, tăind o zugrăveală care s-a păstrat întreagă aici înăuntru, pe cînd, afară, abia au rămas slabe urme, supt paza acoperișului. Pe de alta, ușile cu cadru bogat împart biserica în patru ipărți, și nu numai în trei, ca în toate celelalte clădiri religioase vechi ale românilor. Din pridvorul plin de pietre de mormînt, care pomenesc neamurile lui Simion Stroici, pe Hîra, pîrcălabul credincios al lui Rareș bătrînul, pe vechiul boier Frățian, pe un „Petru-vodă fiul lui Ștefan bătrînul”, treci în marele, înaltul pronaos, și de aici te găsești, nu în naos chiar, ci în mausoleul ctitorilor, care formează o despărțire deosebită. Aici se odihnesc, în dreapta, supt minunate lespezi de marmoră, măiestru cioplită, Petru-vodă Rareș și soția sa, fata lui Despot Elena, cărora fii nevrednici jiu s-au îngrijit să li sape anul și ziuă morții; în biserica părăsită, unde numai dumineca și Sărbătoarea mai slujește preotul înaintea a foarte puțini credincioși, domneștii soți cari au împărtășit împreună cele mai mari bucurii și durerile cele mai cumplite ale vieții dorm somn sfînt. În față, supt o lespede lipită chiar pe pămînt, și nu înălțată, ca dincoace, pe un piedestal de piatră, zac rămășițele lui Ștefan-vodă, fiul lui Rareș, ucis într-o noapte de boierii necinstiți de dînsul și pus în acest colț sfințit de mînile compătimitoare ale surorii sale Ruxandra, soția Lăpușneanului, căci mamă nenorocită, doamna Elena, murise acum sugrumată de acest strașnic ginere.

În vale mai sînt ruine și o biserică păstrată încă, de la Ștefăniță-vodă, nepotul de frate al lui Rareș. Dar pietrele de acolo au fost culese și aduse aici, în noua biserică a Sfîntului Nicolae din Poiană. De acolo vine piatra lui Petru-vodă fiul lui Ștefan și nepotul lui Alexandru cel Bun, și tot de acolo mica piatră, sfărîmată, lucrată însă cu îngrijire și frumos scrisă, care acoperă, lîngă zidul în fața mușuroiului chiliilor arse, rămășițele sfinte ale acelei Oltea, care n-a fost soție de domn, dar din iubirea ei cu un domn viteaz a dat naștere, într-un ceas fericit, lui Ștefan Vodă cel Mare, mîn-tuitorul neamului românesc [...]