Spre Suceava. Suceava

Primăvară tînără. Un verde blînd, dulce, umed, copilăresc. În lunca Siretului pe care se deapănă de la Focșani pînă la Burdujeni, în tot lungul Moldovei noastre, calea cea mare a trenului, copacii se înalță încă negri, goi, dar cîte unul bătut ca de o ușoară ninsoare verde; alții, mai timpurii, își poartă frunzișoare ca niște flori: par cea dintîi găteală a unei copile. O ploaie mare de o noapte și o zi, pornită dintr-un apus de sînge, a sămănat baltace curate încă: pare ca ar fi niște frînturi de lacuri albe. Pe o muche de deal, iarna a uitat o maramă de zăpadă. Sus soarele usucă un vălmășag de nori suri, rămași în urmă în zarea răsăritului. [...]

Întîi și se va înfățișa Sf. Dimitrie, mare și puternică zidire pe care Petru Rareș o închină, precum a făcut și în Hîrlau cu o clădire ceva mai mică, Sfîntului „purtător de mir”, biruitor în luptele care plăceau sufletului focos al fiului lui Ștefan cel Mare. [...] Și iarăși clopotnița pe care e întipărită de partea de către răsărit cunoscutul bour cu gîtul gros, cuprins într-o floare purtînd inscripția, clopotnița aceasta a fost de atîția ani preschimbată pentru a se face de la înălțimea ei trainică, paza de foc.

Încolo, Sf. Dimitrie-i cum l-a lăsat ctitorul. Fațada largă e străbătută de trei ferești gotice și se sprijină pe două contraforturi. Fereștile gotice se urmează și pe laturi, ca și contraforturile. Zidirea se rotunjește la strane și în fund, la altar. Ocnițe mici sus, ocnițe mari jos, lungărețe pînă la temelie, îi împodobesc păreții. Zugrăvelile frumoase, pe fond albastru dulce, care se vedeau odinioară, s-au sfărîmat, s-au ascuns supt pospăiala tencuielilor mai tîrzii.

Înăuntru, chipurile de sfinți sînt în parte cele vechi, precum dovedește inscripția numelor, în lungi și supțiri slove din vremea, buna pentru scrisoare, a urmașilor lui Ștefan cel Mare. Un foc a mistuit însă catapeteasma, odoarele vechi s-au stricat, afară de jalnice rămășițe, aruncate într-o cămară a turnului, unde putrezesc în praf cununile morților din zilele noastre și fel de fel de lucruri fără chip și fără nume, care duhlesc a muced. Pietrele de mormînt, între care un învățat străin a crezut că găsește pe al lui Bogdan fiul lui Rareș, nu se mai pot ceti cu siguranță; nicăiri nu le-am văzut mai ticăloșite. [...]

Gîrla noroioasă de jos e Căcaina Sucevei. Dincolo de dînsa zdrențele gălbui ale zidurilor Sucevei se ridică înaintea ta, vorbindu-ți de Petru-vodă al Mușatei din 1380, de Alexandru cel Bun orînduitorul, de Ștefan cel Mare, care a părăsit-o deznădăjduit înaintea turcilor lui Mahomed al II-lea, ce au ars cetatea în 1485, care a apărat-o de polonii trufași al lui Ioan Albert, ce și-a cucerit aice rușinea și moartea înainte de vreme, de Petru Rareș, gonit de boierii săi, cari au lăsat lui Soliman al II-lea drumul deschis spre scaunul domnesc al Sucevei, unde el și-a scris cîntarea de biruință pe o placă de marmură ce se păstrează astăzi la muzeul orașului; apoi de vodă Despot străinul, care a stat luni de zile închis aice, în cea mai chinuitoare din așteptările morții, pînă ce boierii răsculați ai lui Tomșa, Ștefan vodă cel nou, l-au răzbit prin foame și l-au silit să iasă, în haine domnești, împărătești, încoronat și înveștmîntat în aur, în jos spre Areni, la podul din vale, spre Zamca și Sînt'Ilie, unde l-a lovit topuzul odată cu mustrările, și tătarul, care s-a învoit la o astfel de faptă, i-a desfăcut capul strivit înaintea boierimii fără de milă. [...]

Vremea acoperise de mult cetatea supt un giulgiu de țărnâ din care ieșeau numai colțuri de piatră destăinuitoare. Un arhitect german, Romstorfer, a vrut să știe ce este acolo și a lucrat ani de zile cu multă rîvnă, mare folos și puțină cheltuială pentru desfacerea din pămîntul lutos a Sucevei noastre de demult. Pe rînd au răsărit șanțurile adînci pline de apă în zilele grele ale apărării, zidul puternic din afară, întărit pe o temelie veche de către Ștefan, vulturul acestui cuib al ulilor și șoimilor dinaintea sa, apoi zidul dinăuntru, cămările de locuință, încăperile domnului, beciurile de arme și de ostași, gropile pentru robi, curțile cele mari din mijloc, unde puteau încăpea mii de apărători, turnurile de strajă și bisericuța. S-au găsit oase înfrățite în același praf fără nume, hîrburi de smalț cu frumoase împiestriri, care n-au fost încă cercetate, unelte și săpături, bani, lemnării, inscripții de piatră. Unele se află astăzi jos, la muzeul dintr-o mare casă pustie, pe celelalte și le arată paznicul, un gropar de cimitire, harnic și călduros ajutor al lui Romstorfer, în chiar cuprinsul zidurilor. [...]