Putna

[...] Putna lui Ștefan cel Mare a fost cea dintîi și mai frumoasă din bisericile lui. Ea avea intrarea printr-o ușă în arce sfărîmate spre un pronaos, iar printr-o a doua ușă, cu cadrul în unghiuri drepte, spre largul naos cu stranele rotunjite și spre un altar în absidă. Patru ferești gotice dădeau lumina puțină pe care datina Răsăritului o îngăduia unei biserici mănăstirești, menită pentru îngroparea domnilor. Deasupra naosului se ridica un turnuleț. Patru contraforturi sprijineau, încordîndu-se, păreții: podoaba acestuia și a păreților celorlalți erau ocnițe în două rînduri. Zugrăveala era numai pe dinăuntru, ca în toate bisericile lui Ștefan, iar pe dinafară cărămida aparentă și rotilele de smalț — ca la Păpăuți, la Dorohoi, la Hîrlău, la Sf. Ioan din Piatra, la Borzești — alcătuiau singura împodobire.

In această biserică se coborîră pe rînd în mormîntul lor, supt lespedea de marmură sau de piatră moale moldovenească, Ștefan cel Mare în acele zile de înălțare a sufletului său, în iulie 1504. Apoi doamna sa cea din urmă, cea mai frumoasă și mai iubită, Maria Radului-vodă munteanul. Și ei își aflară locul lîngă doi copii morți tineri înainte de aceasta, copii din flori cu mame necunoscute, și lîngă a doua soție a voevodului, împărăteasca Maria de Mangup, pe care un acoperiș de mormînt, țesut din fir de aur pe mătase, o înfățișează dormind, cu mînile pe piept, purtînd cunună grea pe capul supțire, și înfășurată în brocard scump ca într-un giulgiu măreț. Mitropolitul lui Ștefan în aproape tot cursul domniei lui, bunul părinte bătrîn Teoctist, care a stat neclintit cu cîrja lui sfințită lîngă buzduganul sîngeros al luptătorului, și-a aflat și el pacea aice, în gropnița domnească, fiind poate și rudă de domn, vlăstar din neamul stăpînitor al lui Ștefan. Și Bogdan , fiul ctitorului, și Ștefăniță, fiul ușuratec al acestui viteaz Bogdan, au venit pe rînd lîngă părinte și bunic, împărtășindu-i liniștea, ce se putea crede veșnică.

Dar iată că după moartea înainte de vreme și fără de lege a lui Ștefăniță, Petru Rareș, om cu gînduri mărețe, ia domnia țării. În toate el vrea să facă mai mult, mai mare decît tatăl său, Ștefan bătrînul. În războaie și cuceriri n-a izbutit, în scrieri și clădiri însă, da. Și vezi-l cum își pune în gînd să prefacă în mai frumos Putna lui Ștefan, în care la 1529 el înmormîntează pe doamna tinerețelor lui, Maria...

Desigur că atunci s-a clădit pridvorul închis, pe care-l luminează în frunte trei ferești mari, mai mari și mai îmbelșugate decît oriunde, cu cîte doi stîlpușori gotici. Două uși de un gotic mai simplu dau intrare pe amîndouă laturile.

După acest adaos de la Putna, care i-a stricat întrucîtva armonia măsurilor, încărcînd-o cu podoaba cea nouă, s-a luat Lăpușneanu cînd a înnădit cu un pridvor Rădăuții. Rareș va fi chemat și aici la lucrul zugrăvelii măiestre pe dulce fond albastru pe meșterii de la Humor, de la Moldovița și Voroneț.

Domnii ce veniră după Rareș, și Rareș el însuși după ce luă pe sîrboaica Elena, nu mai avură pentru Putna o îngrijire deosebită. [...]

Atunci bunul boier de țară ce ajunse a fi Gheorghe Ștefan-vodă se apucă să dreagă mănăstirea, pe care o amenința risipa. El pleacă din scaun și se stinse în străinătate fără să se fi putut duce lucrul la capăt. Desigur că același meșter de clădiri va fi lucrat și mai departe supt domnii următori, răbdător și bine, pînă ce, după vreo zece ani de zile de muncă cinstită, se putu sfinți biserica cea înnoită.

În ce a stat înnoitura, se vede lesne. Fereștile, ușile au fost lăsate cum fusese. Nimic nu se schimbă în orînduire și împărțire. Și zugrăveala din timpuri fu păstrată. Dar, după o datină de arhitectură care se vede de la Dragomirna și Solca pînă la Cașinul aceluiași Gheorghe Ștefan, ciubuce împletite se întinseră ca un brîu în jurul bisericii, între cele două rînduri de ocnițe, și apoi pe toate nervurile bolților, lucrate aici în flori și pecetluite cu capete de bouri, cu gît din veacul al XVI-lea sau fără, și înfrumusețate ca în toate stemele. Mormintele nu fură lăsate la locul lor, ci, la înnoirea pardoselii de piatră, ele fură cercetate și sicriele puse la un loc, în mijloc, lăsîndu-li-se podoabele. Astfel trupul lui Ștefan cel Mare, capul despoiat de coroană, pieptul acoperit încă de rămășițele veșmintelor și — se zice — de o cruce, cum o purtau la gît voevozii — ajunse în acest chip puțin la dreapta de mijlocul naosului, unde și astăzi pasul oricui calcă, fără să-l cunoască, locul cel sfînt. Închinăciunea cea veche și cea nouă s-a dus aiurea, acolo unde stătea marmora goală, săpată cu slove gotice, și tot așa de goale rămaseră după aceasta, în pronaos și naos, pietrele de mormînt ale doamnei Maria, în față cu Ștefan, ale copiilor ei vitregi, lîngă dînsa, a lui Bogdan, în pronaos, la dreapta, și a Mariei lui Rareș, în față, avînd lîngă ea piatra de mormînt a lui Ștefăniță. Deasupra acelor morminte care se găseau lîngă părete, în orînduirea cea nouă a epitafelor, sculptorii lucrară baldachine vădit întipărite de spiritul cel nou al Renașterii apusene, cu formele rotunde, pline, cu fel de fel de linii șerpuitoare, și de flori destul de grosolane, și de flăcări ridicîndu-se la colțuri; mormîntul lui Efrem de Rădăuți, la Moldovița, arată cum se pregătește acest obicei al baldachinelor, care nu fu urmat multă vreme. La turn se adause încă un rînd, făcîndu-l mai mare, și multe podoabe, mai simple decît la Dragomirna. Pentru a ține naosul, se înălțară în sfîrșit doi stîlpi grei de piatră săpată cu podoabele obișnuite în acest timp.

În această nouă haină apăru Putna după două sute de ani de la întemeierea ei. Nici acum ea nu avu noroc. Peste douăzeci de ani, polonii cuceriră Țara de Sus, și joimirii, cazacii lor, statură și în Putna, poruncind și jăcuind. După plecarea lor, la 1699, biserica rămase iarăși dărăpănată, ca și turnurile și toate clădirile dimprejur, unde trăiau în ticăloșie cîțiva călugări. Atunci, prin anii 1750, Iacob I, mitropolitul Moldovei, care fusese episcop de Rădăuți și avea către Putna o veche și firească evlavie, se făcu al treilea, al patrulea ctitor. El nu înnoi nimic în arhitectură, nefiind dintr-o vreme cînd aceasta mai era cu putință. Dar el ridică tot ceea ce căzuse, înlocui tot ceea ce lipsia și făcu toată zugrăveala cea nouă, din care se văd cîteva urme în pridvor, nu prea strălucite, ce e drept. [...]