Spre Baia Mare

De vale începe o șosea la care se lucrează, așa încît ești aruncat pe alocurea în drumuri de bolovani și tină, unde și se zdrumecă sufletul. Ici și colo, se văd pietre galbene, lăculețe roșii, prelingeri de apă cu culorile ciudate. Lungi coperișuri de lemn, coșuri înalte zbucniri de fum, se întîlnesc pe amîndouă laturile drumului. E acum pămîntul răscolit de mulțimile fără lumină ale oamenilor de toate neamurile care scotocesc în adîncul țarinei metalele scumpe. Am ajuns din țara ciobanilor în aceea pe care o sapă și o locuiesc baieșii.

Lîngă apa Săsarului, care, adunîndu-se în munte, saltă furioasă din bolovan în bolovan, se înșiră acuma un rînd de case, care întrec cu mult pe cele din Maramureș, cu care-mi deprinsesem ochii. La drum se văd doi, trei ochi de ferestre supt triunghiul înalt al unui pod de lemn, care poartă sus un fel de căciuliță de șindilă ieșită înainte.

Drumul, foarte bun acuma, mai neted decît în Maramureșul pietros, duce spre o piață unde se vede o biserică a catolicilor, hoteluri. [...] De acum, nu mai contenesc șurile negre, coșurile și fumurile, și, cînd te apropii, auzi pe acolo Izbiturile surde ale șteampurilor cu apă din rîu și cu aburi, > care strivesc pietre de argint și de aur. Bogăția care se culege aici, se revarsă spre munte căruțele goale, sărace ale maramureșenilor cu căciuliți, plete și gube, pe cînd de la cîmpie vin cară cu boi, mînate încet de flăcăi în pănuri albe. [... j Pe drumul cu plopi și șteampuri, străbătut de căruțe, de care de săteni care nu se mai sperie de cojoc, ci, deprinși cu lumea, spun „bună seara”, mergem acum spre Baia Mare. În stînga, e cîmpia de lucra, iar în dreapta se tot urmează, trimițînd neguri pentru norii de mîine, linia muntelui, care ascunde în văile ei stratele pietrei de aur, prin care se poate noroci cineva dintr-o zi în alta.