Spre Maramureș

Cea dintîi zăpadă — să-i zicem, pe moldovenește „omăt”, cum i se zice și aici — e vînturată de furtună în aerul sălbatic. Un timp puțin potrivit, desigur, pentru a merge la Rodna, și a trece apoi prin strîmtorile de munte către Maramureș. [...]

Prin crestăturile munților s-a grămădit zăpada, care-i vrîstează cu alb. Fulgii cad strînși, răpeziți de vînt. Pe la deschizăturile văilor ce duc în muntele înalt, viforul își bate joc de cojoace, blăni, bunde și țoale și, scuturîndu-se de toate învelișurile, ne înveșmîntă în cămașa aspră a gerului. Dar, apoi, în pădurea roșie și palidă, smălțată de florile albe ale omătului, în văile strînse, lîngă cursul ocrotit al rîurilor e pace umedă supt cerul întunecat, din care fulgii cad cuminte, mîngîios, fără tristeță, ca soli blînzi ai morții naturii. [...]

Urmează o învălmășire de munți ninși peste care trece viforul în toată puterea lui, sălbatecă. Muntele Heniul, care oploșește la picioarele lui un sat, întrece culmile celelalte și e mai cărunt de ninsoare decît dînșii.

Și mai sus, la urcușul lung pe coasta Strîmbei, se deschide pădurea. Coborîm tot printre copacii ei cu frunzele pătate pe care le împovărează florile omătului. Două izvoare de munte, foarte crescute, se răped din creștet, iar jos, la poalele înălțimii, apa albăstrie a văii Strîmbei care le unește, se aruncă în șuvoiul, foarte iute și mînios acuma, al văii Ilvei. Satul se desfășură de cealaltă parte a rîulețului peste care e clădit obișnuitul pod de lemn cu acoperiș. Ilva sau Ilua, care e cea Mică, pe cînd o alta, Ilva Mare, se ascunde la dreapta prin faldurii muntelui, arată căsuțe văpsite albastru supt mari țuguiri de șindilă neagră.

Încă o apă, cu apucăturile mai liniștite și sigure decît ale puhoaielor de pînă acuma, însă curgînd ca și ele între maluri goale, pe care nu le căptușesc nici sălciile obișnuite. Alt pod își cască gura de întunerec. Aici e iarăși Someșul. Pe lîngă cursul lui cel lat înaintăm în sus, pe cînd din greoiul cer mort se lasă în unde repezi noaptea, din care răsar numai movilele de pietriș, coperămintele, crengile albe de ninsoare.

Pe o asemenea vreme drumul nu e încă singuratec. Trec cară încărcate cu scîndurile lungi ce se lucrează la fierăs-traiele muntelui. Apoi săteni călări, bărbați și neveste, înaintează încetinel, tăcuți: se mai poate deosebi de aproape sumanul alb al someșanului din sus, cel negru al celui de către cîmpie, catrința roșie a femeilor. Turme de oi, cîrduri de vite se îmbulzesc, mînate din urmă de păstori care au alergat să le scape de urgia viscolului. Altele vin de la tîrgul de țară al Rodnei. [...]

În noapte atingem Sîngiorzul. E și unul din cele mai frumoase ale României de oriunde. Se văd aproape numai case solide și luminoase, cu cîte trei-patru odăi, cu fereștile largi, în dosul cărora ard lămpile. Curtea largă e împrejmuită de zăplazuri de scînduri. [...]

Lîngă Sîngiorz sînt vestitele ape minerale, care adună multă lume în timpul verii. Apa ca și locul unde ea se strînge se cheamă borcut, „fîntîna de vin”. În Moldova, această apă de borvis se aducea și se desfăcea în sticle mari, cu păreții supțiri și gîtul strîns. [...]