Bistrița

[...] Din piața bisericii, lîngă care stă gimnaziul săsesc, unul din cele mai bune în tot Ardealul, o stradă duce înainte, printre casele gospodărești, cu obloane verzi. Alta apucă la dreapta și scoate pe lîngă o biserică, destul de mare, a catolicilor, și pe lîngă Palatul Poștii, la gară. Pretutindeni, rîulețul gîlgîie în jgheaburi de lemn, pe marginea străzii, și, dimineața, seara, slujnicele bat rufele glumind cu cătanele ieșite la plimbare. [...]

Într-un timp cînd Bistrița avea acuma un trecut în care năvălirea tătarilor încresta o dungă de sînge, Bogdan voevodul maramureșean întemeie țara neatîrnată a Moldovei. Un șir lung din urmașii săi a trăit în bună pace cu Bistrița. Și Ștefan cel Mare încă, deși stăpîn pe Someșul Dejului, n-a supărat niciodată pe bunii săi vecini și prieteni. Altfel a făcut Petru Rareș, care căuta să întemeieze stăpînirea românească din aceste părți și căruia Bistrița îi era deci un zăgaz și o primejdie. Îi era de folos apoi, pentru planurile sale mărețe, bogăția acestei cetăți de meșteri pricepuți și de negustori harnici. Astfel el capătă de la craiul Ioan Zapolya, apoi de la vrăjmașul acestuia, craiul Ferdinand de Austria, veniturile Bistriții și zălogirea cetății, și multă vreme sașii mîndri se împotrivesc crîncen la cererile voievodului care nu trimitea numai amenințări zadarnice, ci venea însuși cu oastea sa vitează, gata de foc și omor. La urmă, voia Moldoveanului birui, și pîrcălabii lui statură și în cetatea Bistriții [...]