Spre Slănic

În față Trotușul prăpăstuit, cu albia largă de prund și bolovani și apa foarte limpede și iute, se arcuiește, fugind. Pe un mal el uda movila, acoperită de vechi copaci, care ascund în parte casa bătrînă moldovenească, cu ferești rotunde și acoperișul de șindilă, a lui Costachi Negri visătorul de la 1848, bunul tovarăș, ajutorul politic al lui Vodă Cuza, singuratecul binefăcător din zilele bătrînețelor sale. Casa e pustie și cărările ce duc la dînsa au trecut în stăpînirea buruienilor sălbatece.

Dincoace, peste lespezile malurilor, se ridică rînduri de piatră clădită, închipuind înalte ziduri negre, străbătute de ferești înguste, ca la o Cetățuie. O mare biserică e împrejmuită de aceste ziduri: întemeiată de Radu Racoviță, nepotul lui Mihai-vodă, ea poartă pe fronton o pisanie unică, pe jumătate românească, pe jumătate franțuzească și în această jumătate Radu se laudă că a dat:

...des lecons aux plus grands politiques.

Lîngă biserică, doarme supt o cruce simplă, încunjurată de un strat de flori gălbui, Costachi Negri: pe cruce sînt săpate două inscripții acoperite cu sticlă, una de la doamna lui Alexandru Ioan I-iul, iar cealaltă de la secretarul francez al domnului: A. B[aligot] d[e] B[ayne]. Catinca Negri sora lui Costachi, a fost îngropată dăunăzi în același mormînt, iar Zulnia Sturdza, cealaltă soră e în mormîntul de alături.

Un cerc de înalte dealuri împădurite, cu vîrfuri ascuțite ca de munte, închide zarea dincolo de adînca tăietură a Trotușului. Trăsura se înfundă-n valea Slănicului.

În dreapta și în stînga, căsuțe frumoase acoperite cu șindilă, pașnice cuiburi de țărani harnici. Sus, sus deasupra acestor mușuroaie e clădit în înălțime dealul singuratec, pe potecile căruia se cațără capre sprințare: în cîte o poiana, spre culme se văd vite albe care privesc în adîncul văii. Într-un singur punct, vîrful are locuitori statornici: la măgura deasupra Ocnei, e un adăpost de cîțiva călugări uitați.

Slănicul ni arată calea către izvoarele lui tămăduitoare. Deodată, el e închis între adevărați munți, cu pietrele așezate în rînduri albe, roșii, portocalii, negre, care alcătuiesc ca o spăimîntătoare cetate a uriașilor. Undeva, într-un colț, muncitori desfac lespezile și le prăvălesc de vale: zidul e așa de mare, încît ei par locuitorii pitici ai stîncii, făcînd jocuri zglobii cu pietricele de prund.

Iarăși păduri pe înălțimile mai mici, care se încheie cu aceleași vîrfuri ascuțite. Sate nu sînt, dar pe tot cursul lungului drum bolovănos, năruit și strîmb, cu poduri de lemn șubrede — „la pas”, scrie tabla pentru oamenii cari nu știu carte -, se înșiră casele văii Slănicului. [...]

Și de la hanul Cerdacului înainte același drum, cu apa Slănicului cînd în dreapta, cînd în stînga, prinsă uneori în lungi jgheaburi de lemn negru, alte ori întrebuințată pentru spălatul rufelor, pe care frumoase țărance le bat din răsputeri cu maiul, ori împănată cu năvoade pe care le ridică și le afundă tot femei de acestea fără odihnă. Cîte un căprar cu gluga pe spate păzește neastîmpăratele și elegantele dobitoace care despoaie tufișurile unei lunci, întorcîndu-se spre a privi pe trecători cu ochii lor mari, sticloși. Cîte o turmă de oi se odihnește în luncă.

Plouă. Nori grei plutesc deasupra, și din belșugul lor se revarsă apa, ca un văl de ceață, asupra dealurilor din față. Ea ne cuprinde îndată. Căruțele trec în fugă, țărancele, care poartă șiruri de pui atîrnați pe cîte o lungă cobiliță, sar ca niște capre, rîzînd de gluma cerului.

Valea se îngustează și înălțimile par mai impunătoare, mai întunecate, bradul stăpînește acum, arborele solemn și sigur. Cîteva case mai îngrijite decît cele obișnuite ale țăranilor din aceste părți. Un sergent de artilerie și o doamnă cu umbrelă răsărind din vale arată apropierea Slănicului cu lume orășenească felurită, care se curarisește cu primblări ca și cu ape, și mai mult decît cu ele.

În curînd vederea se deschide. Nu mai e valea Slănicului, căci rîulețul se strecoară la o parte printre brazi, prins în fîntîni și aruncat în cascade. E un circ de munți, înveșmîntați de la poale pînă la creștet în catifeaua adîncă a vechilor păduri. Marile hoteluri — Racoviță, cel mai întins, Pufu, Cerbu, mai sus către pădure, Cașinul regal, mai elegant decît îngrijit, vilele, cam rare, se află, parte pe coastele înălțimilor, parte în vale și parte în pădure chiar.

Această pădure este străbătută de cărări, împodobită cu bănci, cu piețe de tenis și luminată; ea adăpostește un bazar unde se vînd lucruri de la ocnă, sculpturi de-ale meșterilor italieni, cărți, ziare și fotografii. Cu pasul încet al bolnavilor și al oamenilor fără lucru, oaspeții trec, singurateci sau în grupe; jocurile se înfierbîntă, convorbirile se înnoadă, se dezleagă, plutesc în toate colțurile. Mai departe nu se văd nici sate, nici turme, nici stîne, nici drumuri; granița, care e cale de numai un ceas, e foarte puțin cercetată și nu duce, în Ardeal, nicăiri. Slănicul rămîne astfel, nu o Sinaie a Moldovei, căci viața elegantă se tot restrînge, deși se înmulțesc vizitatorii, și viața oficială lipsește, nici o vilegiatură plăcută, căci, cu toate concertele, reprezintațiile de teatru și balurile, nu prea sînt distracții, nu atît un loc de tămăduire, căci sînt și atîția sănătoși, cari se simt mai bine însă decît acasă la dînșii, — ci un fel de minune lecuitoare, împăcătoare, întăritoare și fermecătoare a întunecatului codru de brazi, al cărui zîmbet e această minunată poiana.