1. Curtea-de-Argeș

Spre Curtea-de-Argeș, drum prin aceleași Ținuturi de păduri bogate ea și pănă acum, din care păduri răsar case și turle Calea ferată e cea vestită prin luxul ei. cu gări ca locuințile de vară ale unor mari bogătași: cărămidă roșie la suprafață și turnuri măiestrite: ultima înflorire în acest domeniu a risipei noastre cu bani de împrumut.

Târgul Curtea-de-Argeș, — ceia ce înseamnă, în limba de astăzi, reșerdința domnească de pe Argeș, e o adunătură sărăcăcioasă de case cu câte unul sau două rânduri, altfel destul de curate, și de livezi, pe care o străbat străzi cu pietrele ieșind pretutindeni la iveală, răzvrătite. În stânga se vede pe o înălțime o biserică destul de mare, sprijinită în pârghii: ea poartă în limba poporului, pe care istoricii au încercai apoi să o tălmăcească prin ipotesesilite, numele lui „Negru-Vodă”. E curioasă această răspândire, dacă este o adevărată răspândire, a poveștilor despre închipuitul întemeietor: și aici, la Curtea-de-Argeș, ea s-ar lămuri poate prin amestecul, în graiul unor oameni ce nu par a-și deschide gura tocmai bucuros, a numelui vreunui Voevod „negru’’, din timpurile întunecoase cu acela care e vrednic a se pomeni totdeauna în aceste părți, al binefăcătorului, iubitorului de frumos, evlaviosului Voevod Neagu, Xeagoe.

Biserica bătrână, ce se sprijină in cârjile reparațiilor noastre, are o formă neobișnuită la noi; ea desfășură, în șiruri de bolovani încadrați de cărămizi supțiri, linii de basilică bizantină, redusă la proporțiile sărace ale începuturilor Domniei muntene. Nicolae Alexandru-Vodă a înălțat-o, pe la 1350, pentru Mitropolitul nou ce adusese de la Măcin, pentru lachint Grecul. Meșteri din Constantinopol au întins o zugrăveală în stil mare, cu puternice figuri isolate, vânjoase, luptătoare, în cupola centrală ca și în altar, și astăzi, în 1915, ele au ieșit la iveală, prin ostenelile inteligente ale pictorului Norocea, de supt straturile de nouă picturi așternute rând pe rând în cursul a cinci sute de ani. Pe un stâlp din cele ce fixează trei împărțiri în lungul bisericii, ctitorul apare în armură de luptător, iar de-asupra ușii el se vede îngenunchiat, oferind prinosul evlaviei sale. Morminte mai nouă, din al XIX-lea veac, s-au așezat sfios în umbra umedă de la intrare [1] .

Pe altă înălțime apare, părăsit, dar trezitor de vechi amintiri, care nu se mai pot desluși de nimeni, turnul de la Sân-Nicoară. Dacă, — și presupunerea nu pare fără temeiu —, Nicolae-Vodă, zis și Alexandru, de la care pănă astăzi s-a strecurat mai mult decât jumătate de mileniu, e acela care a sfințit ca biserică nouă, pentru iertarea păcatelor sale, pietrele ce se dărăpănă acum supt picăturile ploilor, în bătaia vânturilor reci de iarnă și în munca veșnic reînoită a buruienilor de ruină, — atunci acest străbun al șiragului Voevozilor mai noi se preface din slavoneasca moartă a epitafului său din biserica de la Câmpulung într-un viu Nicoară, Voevod și gospodar pentru Sârbii și Bulgarii din cancelaria lui, dar pentru ai săi, dregătorii și arcașii și țăranii, Domnul Nicoară, Nicoară-Vodă.

O șosea prăfuită, între mici căsuțe urîte. În fund se vede un coperiș ce se încovoaie în arcade spre patru stâlpi albi, iar mai departe, în dreapta, niște turnuri ce par galbene și nu se deosebesc prin nimic. Arată a fi ale unei biserici destul de mari.

Dar iată că priveliștea se deschide. Trăsura se oprește înaintea unei bariere de lemn alb. Mă cobor, înaintez puțin, — și înainte-mi se desface supt cerul albastru, între înalte dealuri acoperite de păduri, printre care curge apa Argeșului, mănăstirea de la Argeș (nu de la Curtea-de-Argeș, cum se zice greșit astăzi).

Patru turnuri: două drepte, mai mari, urmându-se în lungime, pe când în lat se apleacă unul spre altul încă două, strâmbe. Împărțită în patru registre, osebite prin brâuri sculptate, biserica, spre intrarea căreia duce o scară îngustă, e de un desăvârșit echilibru al frumuseții. Așa au croit-o pentru Neagoe-Vodă și Doamna sa Despina, vlăstarea de Crai sârbești, meșteri de țară și străini la începutul veacului al XVI-lea, toată din frumoasă marmură albă.

Astăzi, după restaurarea d-lui Lecomte du Nouy, spre luminile și gustul căruia s-a dus stângăcia noastră barbară și veșnicul despreț de noi înșine, se văd pretutindeni fonduri de azur și flori de aur, păsări care ar fi să sune din clopoței când bate vântul (dar nu sună), coperișuri verzii deasupra turnurilor. La lumina soarelui, clădirea pare a se scălda într-un aur, care, când norii răpesc razele, se arată pe multe locuri negriu; pe alocuri șirloaiele ploii au luat cu ele albastru și aur, lăsând dungi întunecate pănă și în inscripția aurită-aurită a lui Neagoe-Vodă. 

Armonia deplină stăpânește și înlăuntrul clădirii. Stâlpi înalți se ridică, sprijinind bolta; în față, catapiteazma închide intrarea sfântă a altarului. Chipuri de sfinți se înalță sus, în aurul fondurilor; jos se înșiră ctitorii, ale căror pietre de mormânt sunt acoperite, după nu știu ce obiceiu, cu perdele de catifea roșie cusută cu aur, în etichete a căror slovă nu e, adese ori, nici latină, nici cirilică, ci un fel de gotică apuseană. De o parte și de alta se văd: Regele Carol, care nu samănă de loc și n-are atitudinea smerită a unui ctitor aducându-și darul înaintea lui Dumnezeu, și Regina, al cării talent poetic e simbolizat printr-o atitudine de extas care nu întră, iarăși, în normele, bine statornicite, ale picturii bizantine sau bizantino-române [2] . Un înger stă lângă Regele; lângă Regina o madonă catolică, purtând pe Isus în brațe, pe când jos se văd crini. Nori încunjură pe cele două ființi cerești; nori cari, drept spuind, nu samănă a nimic.

Și cu aceasta orice cunoscător al vechii noastre arte, orice iubitor al frumosului și adevărului istoric, vine de la sine la aprecierea puțin admirativă a restaurării. E deosebire între un lucru care se învață, care se studiază și altul care se depune pe încetul în minte prin vederea necontenită a acelorași obiecte. Întipărirea în cașul dintâi poate fi mai conștientă, dar în celalt e mult mai adâncă, mai trainică. Pentru a reface o biserică de la care vremuri rele au răpit mult în desfășurarea lor, trebuie familiarisarea deplină cu biserici de acest fel, și mai trebuie o legătură intimă de amintiri, ce merg pănă în fundul copilăriei, cu sufletul care locuiește în aceste clădiri de smerenie și de închinare. Și, fiindcă o artă adevărată se adaptează pretutindeni, se traduce în limba sufletească a fiecării rase, se cere iarăși ca arhitectul învățat și meșter care îndrăznește să învie din rămășiți și potriviri o frumuseță vestejită, să fie unul din copiii cei mai plini de iubire fiască ai pământului pe care se va ridica a doua oară minunea.

Cred că la noi în țară se găsiau, și atunci când am adus pe arhitectul francez, oameni cari, măcar strângând cu toții cunoștințile lor într-un mănunchiu, puteau să ni dea îndărăt, cu toată priceperea și cucernicia, vechea mănăstire a lui Neagoe-Vodă. În locul Caselor din Franța, Caselor din Viena, se puteau afla meșteri de-ai noștri cari mai încet (dar nu mai scump) ar fi dat podoabele d’inăuntru, delicatele lucrări de zugrăveală, de săpătură și chiar de turnătorie. În acest cas, n-ar mai fi nici catapiteazmă de metal, cu flori, nici vulturi heraldici apuseni, nici slove care nu sunt buchi și nu sunt litere; n-ar mai fi, mai ales, acea bogăție cam sălbatecă, aș zice: orientală, de aur și de colori puternice. Ai noștri ar fi lăsat, ca niște duioase amintiri dintr-un trecut care a fost numai odată și nu se poate comanda, cu orice sacrificii budgetare, în făcătoarea de minuni străinătate, acele stângace icoane și sculpturi vechi, al căror grâi de cinci sute de ani, venind din depărtările credincioase și eroice, ni spune cu cât mai mult decât jargonul internațional al momentului. Și ar fi fost mai bine.

Acestea nu sânt, de almintrelea, singurele priveliști triste ce se pot culege aici, în umbra mănăstirii modernizate și înstrăinate. Mai sunt și altele, tot așa de triste: acei stâlpi crăpați, mergând spre ruină cu toată tinereța lor, acei stâlpi de cărămidă acoperită cu moluz cari încunjură nevrednic biserica de marmură; acel palat episcopal, prefăcut acum în palat regal, clădire monumentală, aspră și goală în fațada-i de cărămizi roșii, cu totul în alt stil decât al bisericii, și ale cărui odăi par încă pustii, nesfârșite, în căutarea unei destinații definitive [3] . În biserica veche, la restaurarea atât de distrugător radicală, s-au găsit chipuri de sfinți, în cari meșterii altor timpuri și-au zugrăvit adevărata, nemărginita evlavie, s-au găsit colane de argint greu cu stângace săpături de slove ieșite din întrebuințare, s-au găsit potire și odăjdii pe care au scânteiat pietrele în care se adună ‘n cel mai mic spațiu cea mai mare lumină și cea mai mare bogăție; s-au găsit apoi și sfinte stofe care au învălit oase ce s-au făcut cenușă. Unele din aceste comori de artă au fost aduse la București pentru a face parte dintr-un Museu abia orânduit și abia deschis [4] . Celelalte se trec la catastif acuma, când noua Casă a Bisericii trebuie să știe ce stăpânește; apoi ele vor rămânea uitate în dulapuri, închise în lăzi. Și te gândești atunci la acele fabriche care se găsesc în apropierea marilor, frumoaselor biserici ale Italiei: ateliere și musee, în care se păstrează ceia ce a dat jos vechimea de pe clădirea măiastră, iar, alături, meșterii lucrează, în măsură ce se simte nevoia, la desăvârșirea, la ținerea în bună stare a monumentului. Da, însă acolo nu se încredințează grija lucrurilor întreit respectabile, fiindcă sunt vechi, sunt frumoase și sunt scumpe, unor mâni străine, ci arhitectul de talent și de știință, ca și umilul lucrător ce-i îndeplinește gândul, simt că lucrează la ceia ce face mândria și cinstea țării lor. Și sunt acolo și alți factori, cari la noi se cred nedreptățiți de lumea laică, își lasă ogorul nelucrat și rătăcesc pe unde nu e chemarea lor, lăsând subalterni fără direcție și o turmă fără păstor. Unde ni sunt oamenii de râvnă, oamenii de jertfă, binefăcătorii și gospodarii, aceia cari pot fi „sarea pământului”, dacă înțeleg ce trebuie să fie?

Episcopului de Argeș, între atâtea dregeri și înoiri, i s-a făcut loc în dosul palatului regal, unde se ridică o clădire ciudată, care poate fi asămănată și cu o casă de porumbei, și cu un turn de foc, și cu multe alte edificii practice. Sfinția Sa e în munți, la Turnu, o mănăstire al cării ctitor este. În palatul regal locuiește un bun bătrân, părintele arhimandrit, care stă aproape singur în aceste imense încăperi, supt paza lui Dumnezeu, căci a oamenilor lipsește cu totul. Protoiereul, un tânăr cult, preoții, cei câțiva călugări stau unul ici, altul colo, de amândouă laturile șoselei; paza lor e aceiași. Spre Curtea-de-Argeș, unde nu sunt soldați și fac strajă numai patru gardiști, duce șoseaua pustie care se învălește parcă de groază la căderea nopții. Când mă întorc, întovărășit de bunii miei oaspeți, e un desăvârșit întunerec, și din stelele care sclipesc departe-departe pare că picură frig. Un singur sătean trece, fără a face loc și fără a saluta pe cei doi clerici, dintre cari unul cere să fie respectat și pentru vrâsta sa înaintată. E poate vre unul dintre Țiganii ai căror strămoși au robit odinioară mănăstirii și cari alcătuiesc o oarecare parte din poporația foarte săracă a orășelului. La „otel”, un biet han primitiv într-un târg neobișnuit încă a primi, stăpânește același aier de singurătate murdară și tristă, care se mântuie, pe lângă case dărăpănate și biserici sprijinite în paiante, la acel aur de risipă din fundul șoselei.