2. Pe drumul Voevozilor.

Într-una din ultimele mele călătorii la Curtea-de-Argeș (sau Curtea Argeșului, capitala din Argeș, fiindcă aceasta înseamnă cuvântul) am dorit să refac, călăuzit de amintirile eroicei vremi a începuturilor politice românești, drumul pe care acum peste șase sute de ani l-au făcut Voevozii întemeietori, aceia cari, de pe Poienari, unde era „Cetatea de Argeș”, s-au coborît la această „Curte” pentru a se îndrepta apoi către Câmpulungul colonilor catolici de peste munți, — opera românească substituindu-se așezării străine, mare și capital fapt în istoria neamului nostru, — drumul lui Băsărabă-cel-Mare, — căci așa i-ar fi zis bătrânului Basarab, — care se odihnește în ctitoria sa din Biserica Domnească, drumul lui Nicolae Alexandru, fiul Iui, care stă, neatins încă de cercetările noastre, supt lespedea simplă clin biserica de cetate câmpulungeană [5] .

Printre zidul bisericii lui Neagoe, de care s-a alipit barbar cimitirul, cu înfățișare turcească, al Germanilor năvălirii și profanării, și îngustul încunjur al bolniții, cu mormântul, pecetluit de marmură neagră și năpădit de buruieni, al lui Lecomte de Noüy, se începe calea care duce la Albești și la acea Vale a lui Dan, care pomenește poate, numele altuia dintre Domnii cei mai vechi. Apoi apucăm la dreapta, ca să tăiem pe rând muncelele, care îndată vor da numele lor județului învecinat cu acest istoric Argeș.

Rar am făcut o călătorie mai singuratecă. Pare că numai amintirile trec la adânci ceasuri de noapte în sunetul zalelor pline de mucegaiul mormintelor,și singurul sunet care rupe tăcerea sacră e al arhaicelor chiote de bătălie ce se întorc din stânca în care s-au oprit acum peste o jumătate de mileniu. Multă vreme nici măcar drumeți țărani, din acei Români ai ținutului de întemeiere, uscați, oacheși, cu o negreață roșietecă, de aramă, cari au fulgerări ciudate din ochii foarte negri, cu căutătura cruntă, — neam de neînduplecați ostași, dintre aceia cari clădesc o țară și o țin împotriva tuturor primejdiilor. Să-i vezi călări pe caii mărunți cu traista merindelor la coapsă, ai căuta arcul și măciuca de care au fost copleșiți și striviți ostașii lui Carol-Robert, încercând, la 1330, să facă din Țara-Românească o provincie de hotar a Ungariei regale. Când, la poalele unuia din dealurile care se urcă greu prin lunecușuri de ploi îndărătnice, din pletele codrilor neatinși, am întâlnit însă un automobil care se înomolise, îmi venia să întreb pe acest intrus cu îmbrăcămintea ciudată ce caută în dreapta Domnie a stăpânitorului nostru Vodă-Basarab, care nu sufere în oblăduirea sa decât voinici viteji și femei frumoase.

Singuratecă și tăcută cale. De-asupra, sprijinit pe coama pădurilor, neclintitul coviltir de nori. Nu se desface și nu picură încă: e învelișul trist al măririlor care s-au dus când țara s-a mutat la vale, lăsând în urmă pe ctitorii și apărătorii cei d’intăiu. Numai la capăt, în Câmpulung, șivoiul se va răpezi din nou drept în apele spumegate, vuind a răsbunare și nimicire.