3. Piteștii.

Pănă la Costești, drumul străbate încă șesul. De aici înainte, se înalță muncelele acoperite cu șiruri de arbori supțirateci, ce încunjură une ori întreaga vedere. Lângă sate apar livezile de pruni. În josul dealurilor țișnesc verzuile izvoare ca în munte. Schimbarea porlului oamenilor corespunde schimbării de înfățișare a naturii. În locul hainelor greoaie, urîte, ale locuitorilor șesului, apar acum albele veșminte strânse pe trup ale „Munteanului”.

O grămădire de frumoase case de țară, cu acopereminte de șindilă încă nouă, vestesc, după un ceas de cale printre muncele, Piteștii.

Piteștii —, un oraș pe care l-ar fi putut dori cine ni-ar fi voit mai bine. O regiune de dealuri bine împădurite încunjură capitala Argeșului. Strade drepte, case frumoase, cât se poate de bine întreținute, desăvârșită lipsă de praf. Lumea nu stă închisă în casă ca la Râmnic, ea circulă pretutindeni, gătită, dar nu prea mult; vioaie, veselă. Clădirile Statului: liceul, școli primare, sunt deosebit de frumoase. În mijloc, o grădină publică, cu arbori bătrâni, având din toate părțile clădiri mari și un oțel foarte frumos, vrednic de a fi într-o capitală. Încotro le uiți, vezi hărnicie și pricepere, însușiri nedeslipite de rasa noastră, acolo unde e curată și n-o împiedecă nimeni în dezvoltarea ei.

Câțiva Evrei se află și aici: unul a zugrăvit pe păretele tainiții sale de pândă un mare anunciu că la el e mai ieften decât oriunde. Da, fiindcă, de bună samă, e și mai prost.

Piteștii, spre cari încep a veni aslfel de oaspeți, nu sunt o creațiune nouă a ultimului avânt românesc, care a creat Regalul. Încă din vremuri îndepărtate, Sașii Sibiiului își trimeteau mărfurile prin pasul Turnului-Roșu, care ducea de-a dreptul la Râmnic, dar putea să hrănească prin bogăția adusă de dânsul și un târgușor de drumul mare, în calea spre București, ca Piteștii aceștia Odată, viind de la Bucureștii lui Ștefan-Vodă Cantacuzino și mergând spre Câinenii din pasul Oltului, a trecut printre căsuțele Piteștilor un oaspete așa de mare și de neobișnuit ca regele viteaz și nebun al Suediei eroice, Carol al XII-lea, învins și fugar.

Pe de altă parte, Ținutul de plaiuri al Argeșului avea nevoie, în isolarea sa, de o piață, și această piață trebuia să fie spre marginea șesului cu alte produse și alte trebuinți. Piteștii, primiră aslfel la zilele de bâlciu și de târguri de săptămână călăreții, carăle și drumeții cu traiste și toiege din toate cotloanele văilor împădurite; ei atârnară șomoiagul de paie înaintea cârciumelor primitoare, durară prăvălii și tarabe. Dar boieri nu prea se așezară aici mai de mult. Boierul în Argeș e un sătean cu mai multă stare, un stăpân de munți, un îngrijitor de livezi, — mai ales aceasta: un țuicar.

Din toate aceste împrejurări, ce nu se află tocmai așa nicăiri, se alcătui chipul frumosului orășel, grămădit între muncele. Nici sărăcie și nici risipă, ci o fericită stare de mijloc, harnică și econoamă. Și astăzi încă, dacă lași la o parte ce a întemeiat Statul, pentru a-și mobila capitala de județ, ai ca basă tot căsuța curată, cu coperișul de șindilă, umbrind cu strașina, a săteanului cu stare, cel mai trainic stâlp pe care se poate răzima clădirea complicată a României moderne.

Afară de grădina din centru, Piteștii au una dintre cele mai frumoase primblări din țară. Pe o șosea bine întreținută te ridici printre chioșcuri cochete, dintre care unul, — o lăptărie, — îmbracă forma unui schit, spre schitul real Trivale, ctitoria unui Mitropolit mazil din veacul al XVVII-lea, al cărui nume se pomenește într-o inscripție pe piatră, care e astăzi răzimată de zidul din afară al clădirii. Fundația Vlădicăi Varlaam, Mitropolit de partid, păstorind în timpuri de luptă, nu înfățișează, de altmintrelea, nimic deosebit prin proporții sau prin eleganță.

Trenul pleacă înlr’o dimineață înghețată, pe când o lumină cenușie cuprinde încă dealurile în mare parte goale, care-și arată lutul prin lipsurile verdeței, ca o piele murdară prin coate și genunchi rupte. Spre vagoanele roșii de clasa a III-a se îndreaptă niște cerșitori în halaturi zdrențuite, având pe cap o bucată de postav murdară cu cusături roșii. Țigani slabi, țărani săraci, cari par tot așa de desgustați și merg lot așa de strâmb, de lălâu. lar bucata de fier ce atârnă la coapsa acestor oameni, e arma cu care se apără România, căci acești ticăloși, — orice alt cuvânt nu și-ar ajunge scopul —, sânt… ostașii patriei. Pentru Dumnezeu, ce s-o fi învățând în căsărmi, ce gânduri se vor fi coborînd în mintea acestor oameni, — Țigani cum sunt —, pentru ca ei să aibă această înfățișare, care e în așa de strânsă legătură cu un suflet adânc înjosit! Ori oamenii nu văd în această țară, nu prevăd, și nu-i doare inima cum mă doare pe mine, care, totuși, n-am răspunderi și plâng numai nenorocul nostru, nedestoinicia noastră [6] !