10. Plumbuita. Căldărușanii. Țigăneștii.

Bucureștii se mântuie prin drumuri bune între case rele. Sunt mahalalele-șosele, care înșiră locuinți sărace, sprijinite strâmb în stâlpi gârbovi, bojdeuce ce se chiorcoșează la soare prin ferestuici turburi, ca niște pisici bătrâne. Astfel e și șoseaua Colintinei.

Ea aleargă drept înainte, tăind un șes cu modâlci de movile, asupra căruia April a zvârlit acum mantia-i de rege tânăr, numai în catifea verde și în flori albe. Apoi șiragul de căsuțe e alcătuit tot mai rar, pănă ce singură dunga cenușie a drumului desparte nemărgenirea câmpiei învălurate.

În stânga se văd acum două grupe de arbori și de clădiri în jurul a două biserici. Biserica dintâi e veche și o împrejmuiește un zid de cărămidă ce se risipește pe încetul. E Plumbuita, care înșiră încă toată împrejmuirea de acum trei sute de ani, pe când biserica, păstrând la jețul domnesc rămășițe în piatră de la începutul veacului al XVI-lea, stele cu multe ramuri, lei săpați grosolan, se acopere cu zdrențele unei reparații ieftene. Aici, de o parte și de alta a șoselei, pământul e mai frământat decât aiurea. El pare făcut pentru ascunzători viclene, pentru răpeziri prăpăstuite asupra dușmanului. Și cu adevărat o luptă s-a desfășurat acum aproape patru sute de ani, în Octombre 1632. Matei Basarab, Domn nou ridicat pe scutul unei răscoale, era între Dudești și mănăstirea lui Mărcuță sau a Mărcuței. Dușmanul lui, Radu-Vodă, Domn legiuit, cu tuiuri de la Împăratul turcesc, își așezase tabăra între Obilești și această Mărcuță, căreia i se zicea atunci mănăstirea lui Dan, Vistierul lui Mihai Viteazul. Lupta s-a dat lângă Plumbuita. Matei, pe care-l doria țara, învinse pe aceste locuri, a căror verdeață palidă de toamnă a fost smăltată cu floarea neagră a sângelui. 

Astăzi clopotnițile scânteie vesel supt focul vioiu al soarelui de dimineață, cirezi străbat în fund pășunea grasă și din adâncul crengilor care adăpostesc pe cântăreți se înalță cântece pentru lupta de iubire prin care se ține lumea. Ce puțin e pentru atotputernicia naturii o vărsare de sânge ca aceasta, care ține două zile și se încheie, lăsând numai gropile proaspete pănă la cea dintâi țâșnire de iarbă și hoituri uitate pentru corbii unei singure ierne!

Am ieșit de mult din București, dar amintirile lui se văd încă ici și colo. În mijlocul câmpului, o foarte frumoasă biserică tânjește singură fără preoți, fără poporeni. Un cutezător din timpurile de beție a goanei după câștig a socotit că pănă aici va pătrunde Capitala în revărsările ei de mlaștină neorânduită. A pus deci pe un arhitect priceput să înalțe o clădire ca aceasta, care ar împodobi orice colț bucureștean. Dar veni clipa de sărăcie și timpurile de înfrânare, și biserica rămase singură. Vizitiul mai vorbește de un meșter evreu care ar fi căzut de pe coperemânt și ar fi murit pe lespezile clădirii sfinte, profanând-o. De aceia s-ar fi oprit slujba pe nu știu câți ani. Ei vor trece însă, și viața nu se va deștepta în această ruină nouă-nouță, — sentinelă pierdută către Bucureștii unui viitor care nu va sosi poate niciodată.

În dreapta și în stânga se înalță păduri, tivind marginea, sprijinind în vârfurile lor învălmășite marea întindere de albastru zimbitor.

Două sate în cale: Vărăștii și Moara-Săracă; căsuțele gospodărești se înșiră albe în mijlocul curții încunjurate cu garduri de nuiele. Pe un ogor, mulțimea se strânge în jurul prapurilor ce se ridică în cerul albastru al dimineții. E slujba pentru roada câmpului: binecuvântarea ogoarelor.

Într-un loc, pădurile par a se atinge, împrejmuind cu toiul zările. Câmpia se prăvale la dreapta într-o „căldare”, o „căldărușă”, în care izvoare puternice au întins o pânză de apă ce se înoiește, sorbită de-asupra de soare. Lacul se înfundă în malurile înalte, înfige în ele mici golfuri ascuțite: din loc în loc, ostroave mărunțele își arată țepii de rogoz și ierburi înalte: li se zice cociocuri, și în desișurile lor se prind peștii cari fac ici și colo vârtejuri luminoase când se zbat de bucurie în apă călduță. Luntrași cu comănace și haine de șaiac cafeniu vâslesc în vechi bărci dintr-un singur lemn, înguste, scorojite și brăzdate de adânci tăieturi de bătrâneță.

Părinții pescari, cari urmează pilda lui Petru Apostolul în luntri care nu sunt mai bune decât ale ucenicului credincios al Mântuitorului, vin de la frumoasa mănăstire care se desfășură mândră în față. Pe fondul de păduri dese și înalte, pe care le-a cruțat pănă acum vremea noastră de speculă fără mustrări de cuget, se desfac zidurile înălțate de Matei Basarab și turnurile de lemn de la trei biserici.

Întri prin livada catifelată, sămănată cu flori galbene rășchirate în raze, cu măciulii de puf înstelat care zboară la fiecare pas și atârnă scânteietor în aier, cu petale cărnoase ce se desfac albe din merii în floare. O turmă paște, într-o necontenită clătinătură moale a blănilor sure și negre, pe când măgarii cari o întovărășesc în rătăciri, măgari groși, buhoși, foarte nețesălați, smulg lacomi iarba vânjoasă. Un cioban cu comănac, închircit și cu mutra îndobitocită, se lasă în genunchi, făcând cruci și mătănii înaintea egumenului de la Căldărușani, care ni arată îngustul pământ pe care-l stăpânește astăzi după secularisare mănăstirea lui Radu Mihnea și a lui Matei Basarab, care s-a hrănit odinioară din rodul a „patruzeci de moșii».

Biserica de la Cocioc și biserica din cimitir sânt nouă. Biserica mănăstirii e prefăcută de iznoavă, în 1838, cu geamlâcuri în față și sfinți simandicoși, cum nu-i știa vechea zugrăveală religioasă ⁷⁷ . Dreasă după gustul timpurilor noastre și bolnița, din care răsare câte un moș bătrân care-și mișcă abila picioarele în mijlocul bucuriei primăverei ce se vădește în lumină și cântece. Din vremile Regulamentului Organic sânt, așa cum se văd astăzi, și casa starețului și casa de oaspeți și atâtea case particulare, ale călugărilor înstăriți. În aceia din margine stă, când nu-și mângâie, călătorind, ambiția rănită fără de leac, vestitul fost Mitropolit Primat Ghenadie. Mitropolitul Iosif a fost la stăreție în timpul când Ghenadie se afla în Scaunul păstoresc din Dealul Mitropoliei. Un alt Mitropolit a locuit aici, atunci când el era numai smeritul diacon Grigorie, fiind totuși una din luminile Bisericii românești, și la Cocioc se arată clădirea ruinată unde prin ostenelile lui se tipăriau cărți prin anii 1820. O amintire încă, pe care o lasă vremea noastră, — și aceasta e o amintire frumoasă,— este, supt coperișul de tablă al unei fântâni, o pânză de Nicolae Grigorescu. Atunci când el era un tinerel zugrav de icoane de șaptesprezece ani, mâna lui, pe care n-o călăuzise nici învățătura, nici sfaturile, a înfățișat cu o deplină siguranță, în preajma sfinților stâlciți ai bizantinismului corcit de dăunăzi, scena Izvorului Tămăduirii: Maica Domnului de sus, sfinții de lângă dânsa, cutare chip de Împărat bătrân sau de femeie prezic un maestru ⁷⁸ .

Vechimea trăiește în zidurile de apărare și de locuință care ascundeau biserica de la început. Un mare turn ca acela de la biserica din Câmpulung păzește spre București: în el vor fi fost de atâtea ori străjeri la apropierea Turcilor sau în timpuri când se mișcau hoții în aceste păduri care sunt cele, vestite, ale Vlăsiei. De la el pornește clădirea, cu două caturi: cel de jos are arcade de piatră, cel de sus își sprijină arcurile pe bețișoare înegrite ca în cerdacele de demult.

Erau odată cinci sute de călugări aici, și dincolo de gratiile de fier ale fereștilor trăia o viață de adevărată credință, de adevărată mustrare a cugetului și une ori de adevărată muncă a minții, căci aice, de pe la 1780 înainte, când Căldărușanii s-au îndreptat după povețele lui Paisie Rusul, reformatorul din Moldova, s-au scris și s-au tălmăcit, de Macarie și de alții, multe cărți, în limbi felurite. Acum vre-o patruzeci de bieți călugări nevolnici, și unii dintre dânșii desgustător de murdari, rătăcesc prin întunerecul încăperilor goale, având de tovarăși câni flămânzi, Țigani vagabonzi și pisici sălbatece ⁷⁹ . Ei merg și ucum la slujba de zi și cea de noapte, dar gândul lor fuge la gazetele din București mai mult decât la ceasloave. Marea clădire care cuprindea pe frați la masa lor împreună, e pustie. Adevărata viață e aceia a rândunelelor negre care-și au cuiburile supt arcade și taie văzduhul, neprecurmat, cu trupurile lor supțiratece și cu strigătele lor ascuțite.

Drumul spre Țigănești trece prin marea comună Lipia-Bojdani, vestită prin răzvrătiri. Locuitorii, împrăștiați prin mai multe sate, sunt atâția câți ar face cinste cutărui oraș de provincie; numărul lor n-ar fi mai mic decât 10 000. Între gospodării, multe înfățișează o căsuță în mijlocul buruienii care crește an de an de la sine și nu folosește nimănui. Ici și colo însă, pământul e lucrat pentru sămănături. Mai pretutindene e o bună orânduială curată. Locuitorii cari stau în cerdacul primăriei arată, așa cum li-a mers vestea, hotărîți și dârji.

Ceva mai departe, un pod peste o gârliță duce la un adevărat colț de raiu: flori, pomi roditori, stupi și o casă de țară acoperită cu șovar, peste păreții de pământ ai căreia, mai înalți decât de obiceiu și mai încăpători, se cațără sfârcurile verzi ale zorelelor. Din dumbrăvile apropiate răsună cântări, calde ca soarele de amiazi, și zborul harnic al albinelor e risipit pretutindene. Un funcționar bucureștean la pensie a întemeiat această oasă de civilizație foarte înaintată, de care se depărtează încă prea mult casele satului vecin. Prin locuri ca acestea se face bogăția care înfrumusețează și duce înainte țara.