9. Un adăpost de Domn: Pașcanii.

Pe cine nu-l vei auzi vorbind cu despreț de împrejurimile Bucureștilor, care ar fi lipsite de felurime, de noutate, de poesie, de orice frumuseță! Și toți cari zic așa, nu le cunosc fără îndoială. Căci altfel n-ar spune, n-ar putea să spuie așa. Atâta bogăție a pământului darnic trebuie să fie și frumoasă, și nu în zădar în toate colțurile sunt răspândite, aici unde au călcat prieteni și dușmani, unde s-au încleștat lupte mari și mici, unde s-au strecurat zilnic pompa, munca și nenorocirea, — amintirile istorice. Chiar dacă n-ar fi nimic alta, pretutindeni ne-ar întovărăși amintirile acestea, cele de bucurie și cele, cu mult mai multe, care sunt duioase.

O invitație a lui Nicolae Filipescu m’a făcut să descopăr, pentru mine și pentru cine obișnuiește să mă cetească, un nou capăt de drum pentru cei ce vreau să călătorească în jurul Bucureștilor: Pașcanii.

Într-acolo duce un drum paralel cu Șoseaua, care se găsește la stânga. Abia ai ieșit din amestecul hâd al mahalalelor marelui oraș neorânduit și nemărginit, și o dărâmătură de veche biserică se ivește, frumoasă și cu totul părăsită, osândită, dintre straturile și jghiaburile unui zarzavagiu. Un turn cu fereștile lungărețe, sprincenate, un singur turn, căci altul care era înaintea lui a căzut. O clădire în cruce, cu brâu și cu firide, care se mântuie sus cu înflorituri colțurate. Strane și altar în unghiuri. Din arcul rupt al pridvorului privirea se cufundă printre alte arce ca acestea, oprindu-se numai în zugrăvelile ce mijesc încă în fundul altarului. Frumoase și îngrijite chipuri de sfinți, cu inscripții românești, din veacul al XVII-lea, cam de pe timpul Brâncoveanului. Se mai văd patru ctitori, dintre cari doi cu ișlice boierești. Crăpături adânci prevestesc ruina, și fire de buruiană se clatină sus în vârful turnului descoperit. Lovituri de pietre au nimicit fețele întemeietorilor.

Aici se zice: „la Floreasca”. Odată era desigur un sat, ai cărui locuitori s-au ridicat cu timpul mai sus, spre București, lăsându-și în urmă morții și biserica, menită să moară și ea. Acum lumea știe de „Floreasca” pentru frumosul lac larg, pe care tremură ostroave de mușiță stropite cu flori galbene de nufăr, pe când pescarii țărani își înfig prăjinile voloacelor și cutreieră, în luntri ușoare, pe urma jigăniilor de ape. O grădinuță de bălării, cu scaune șchioape, și o biată tărabă de cârciumă săracă se laudă cu „peștii vii” și racii ce pot da oaspeților veniți din Bucureștii așa de apropiați. Cu apa întinsă înainte, cu mirosul nufărului în floare, cu depărtările verzi ale Colintinei, e un loc potrivit pentru făcătorii de chefuri ieftene, cari au cetit și cărți despre frumusețile naturii. Poduri de lemn trec peste râpele umede, pe care le miluiesc ploile. În stânga, o mare clădire de cărămidă, roșie, e fabrica de glucosă a unor Belgieni. Glucosa și zarzavatul, mai mult decât doritorii săraci ai „peștilor vii”, au mâncat biserica.

Uriașe grâne, în care se pierde omul, un ocean de spice grele, din care copacii zărilor răsar înjumătățiți; o nesfârșită gârbovire verde a lanurilor. Ce bielșug de binecuvântare! Familii răzlețe sau cete întregi în veșminte albe, ca o depărtată sămănare de flori, prășesc răbdători porumbul, care-și răsfață cele dintâi frunze lungi și fragede. De mult s-au dus cele dintâi flori ale primăverii și rămâne în locul lor, învingătoare, boamba ghimpoasă a spinului, stropită cu o pată de sânge, supt frunzele mari cu țepușe; sfioase flori de mușățel se strâng în mănunchiuri bogate.

De la oraș vin mitocani cu docare, moșuleți cu favorite sure, căruți supt covergile cărora se scutură un întreg neam de oameni; pâlcuri de Țigani. La București sunt Moșii, și ce de oale și ulcioare și ulcele și donițe, în mâni, în spate, sus în căruță, se duc spre satele șesului!

Mai departe, numai cară încete se târăsc în arșiță, cu țărani adormiți. Copilandri smoliți păzesc negre rânduri de bivoli răpănoși și spurcați de tină. O samă dintre urîtele dobitoace zac într-un băltoc, unde se bucură în voie, ca păsările într-un cuib sau politicianii într-o comisie budgetară.

Unde se vede în fund acea cunună de arbori pecetluită pe albastru, e Pașcanii.

Un sat undeva, din care nu întâmpini decât o primărie. Biserica, dreasă dăunăzi, cu podoabe de lemn și zugrăveli catolice, de „pictori” din zilele noastre, n-are nicio însemnătate. De la Vodă-Alexandru Ghica, Domn de la 1834 la 1811 și Caimacam înaintea Unirii, i-a rămas numai o evanghelie cu icoane de smalț, lucru rusesc.

Aleia cea frumoasă, în fundul căreia se vede casa înaltă, albă, „palatul”, a făcut-o același domnesc locuitor de acum cinzeci de ani. Copacii bătrâni, înalți, stau ca o „gardă veche” a Domnului lor. În fund tot el a pus să se taie prin pădurea necercetată lungi alei, cu vederi minunate, cu scoborâșuri și ascunzători, — o strălucire de parc princiar! Un lac râde în lumină, și pe argintul lui mișcat de un tremur veșnic trece o luntre cu vâslele domoale, mânate de un țăran tânăr.

Casa a primii mari și scumpe împodobiri, pănă și în lunile din urmă. Dar în durarea ei harnică, în zidul ei ca pentru vecie, ca și în luxul ales, ca o amintire din elegantul veac al XVIII-lea, se vede întipărirea ființii acelui ce a clădit-o. Pretutindeni el e pomenit, în chipuri, lucruri și scrise. Colo, de-asupra ușii biuroului, se văd portretele în acvarelă ale Ghiculeștilor din această ramură: sus, Banul Dumitrachi bătrânul și fratele său, Grigore Alexandru-Vodă, pe care l-a înjunghiat la Iași trimesul Sultanului. Apoi trei frați în ișlice, cu barba roșcată, foarte înălbilă la doi dintre dânșii; cel din mijloc are fund alb la ișlic și a fost Domn, va să zică. Sânt: Grigore Dimitrie-Vodă de la 1822, om bun, ocrotitor, pașnic și cu multă evlavie, și frații săi, Scarlat și generalul Constantin, mort în Ardeal. Acum în alt rând vine un om frumos, distins, cu ochii foarte mari, negri, mustața răsucită cu o ștrengărie de veșnic tânăr, cu alba față prelungă, mică, între cârlionții și tupeul romantic. Acela e însuși stăpânul, veșnicul stăpân al casei, oricine ar veni în urma lui. Lângă dânsul, Spătarul Constantin, și el în uniformă modernă, rusească, foarte strălucitoare de aurării și decorații, și, în frac civil, alt frate, Mihai, care a fost arheolog, numismat și a avut de fiică pe frumoasa scriitoare Dora d’Istria, scriitoare de gânduri, și nu de poesie. Se mai văd două femei, două surori, în rochii de modă uitată.

Și dincoace și dincolo apar în portrete mari Banul bătrân și cei trei frați mai tineri, cu uniforme și frac. Ceasornicul acela de cristal de rocă între două sfeșnice din aceiași materie limpede arată prin învârtitura neobișnuită a stâlpilor groși și prin semilunele aurite din vârf că e un dar al Padișahului. Supt el e întinsă strălucitoarea sabie, care nu s-a luptat niciodată și n-avea voie să se lupte. La masa aceia scria în timpuri Măria Sa, și în saltarele ei se amestecau viedomoști, rapoarte, ofisuri pregătite și scrisori de dragoste în franțuzește, — căci frumosul Domn fără doamnă a iubit pănă târziu. Încă un dar turcesc, lighianul cu ibric de cristal și aur, colo. Cusături cu vulturul muntean, cu crucea în gură și cu cununa domnească pe cap, fel de fel de lucruri de masă, cum nu se mai fac astăzi. În aceste două odăi largi, luminoase, care sunt un museu locuit, se văd chipuri regale și împărătești, dăruite de aceia chiar pe cari-i înfățișează. Ba iată și un tablou turcesc, lucru nou pe la 1830: Sultanul Mahmud, foarte caraghios, stângaciu și tărcat, trece fudul pe d’inaintea nizainilor săi, creați în locul ienicerilor măcelăriți, și ce cuminte e șirul acestor ostași europeni, cari-și arată însușirea lor de civilizație stând ca niște scobitori înaintea păpușii împărătești, călare pe un cal de lemn!

Bibliotecile adună cele mai bune cărți franceze clasice, multe opere donate, scrieri românești de ale timpului, pecetluite cu stema pe care o țin doi lei.

Și, dacă te duci în cutare șopron, vei găsi, între multă lemnărie veche și fierărie ruginită, marea carătă de gală, cu roțile uriașe, hamurile bătute cu stema aurită, aurării sculptate de-asupra, cu îmbrăcăminte de mătasă roșie țesută cu coroane și inițiale. Astăzi însă așa de sfărmată, crăpată, ștearsă, uitată,— ca și cum n-ar mai fi fost vremea alaiurilor de altă dată, când acel om supțiratec și mlădios, cu ochii mari adânci, părul negru buclat și mustața de cavaler, era Domnul țării: „Io Alexandru Dimitrie Ghica Voevod și Domn”!

Și uite parcă-l văd prin cărarea ce se furișează între vechii arbori cari-l cunosc și-l ascund de alții, cari n-au grija morților. A lăsat casa plină de oaspeți, ale căror aurării și pietre scumpe sticlesc la lumina policandrelor grele, și a plecat în umbră. Ce măreață priveliște de noapte, ce strălucită desfășurare de alei, ce măreție a lacului, ce dulce răsunet de musică; ostașii miliției pășesc apăsat de jur împrejurul reședinții. Alexandru-Vodă se simte mândru, vesel, tânăr: e Domn!

Dar de-odată un gând îl întunecă, brăzdând frumoasa frunte înaltă, albă: e gândul cutăruia care e acum în salon acolo, mai încunjurat decât dânsul, mai măgulit, mai curtenit de toți, și care e Excelența Sa consulul Rusiei. Și, ajungând la capătul aleii, Domnul privește asupra lacului întins în depărtarea neagră, — ca viitorul lui, ca viitorul nostru… Mazilie, batjocură, robie… Va fi o dimineață măcar pentru această țară, dacă nu pentru Domnul ei îmbătrânit?

Și, înainte de a merge să doarmă în mormântul imens de marmură la Pantelimon, el a văzut acea zi, și carul funebru l-a dus prin stradele Bucureștilor României unite supt alt Alexandru-Vodă, Cuza. Poate însă că el ar fi dorit: supt dânsul….