2. Plumbuita. Văcăreștii.

Șoseaua Colentinei, care duce la moșia ce a fost a lui Grigore Ghica, Domnul de la 1822, îngropat chiar în biserica de sat, se desface din șoseaua Ștefan-cel-Mare, cu fabricile ei puternice, uriași de că rămidă goală înegrită de fum. Aceastălaltă șosea însă nu-i samănă. E un depărtat colț de București, în care trecerea timpurilor a adus numai schimbări de tot mici. Pe malul de lut pe care-l taie drumul, se văd, când mai sus, când mai jos, căsuțe strâmbe, sărace, pe care chiar cea mai harnică bidinea de gospodină nu le poate îndrepta, nici înveseli. Toate sunt foarte urîte, dar urîciunea uneia nu e de același fel cu urîciunea celeilalte, ci fiecare se poate lăuda cu o nepotrivire, cu o lipsă, cu un cusur pe care nu-l împarte cu nimeni. Aici nu se mai clădește, ci numai rămășițile obosite ale trecutului, de sat oriental, pirotesc de căldura soarelui sau se posomorăsc la ploaie, ca niște găini bătrâne, cu penele căzute.

Dar mulțime și zarvă și mișcare și lucru, acestea sunt de ajuns. Femei stau pe pământul gol cosând din degete și din limbă; copiii se amesteci prin toate; simple războaie de țesut se învârt pe prispă, porcii guiță cu furie împotriva unor dușmani nevăzuți, sacagii mână la deal cai sfârșiți de zile, a căror spinare ciolănoasă sângeră supt biciul sălbatec, rotari încheie căruțe în mijlocul drumului, câni se răpăd învierșunați asupra trăsurilor, Țigani bat fierul în colibe; supt frunzare. În prăvălii cu păreții de coceni uscați, mustării vând ghiuden uscat și rodul cel nou, dulce și amețitor, al viilor.

La dreapta și la stânga, vederea aleargă slobodă peste tăpșane învălurate, pe care le acopere de o potrivă noua catifea verde răsărită din dărnicia ploilor. Nu e un șes și nu sunt dealuri, pare că toate aceste case depărtate, aceste împrejmuiri de zid, aceste desișuri de copaci au fost anume desfășurate spre vedere, ca de mâna unui copil ce se joacă. În trei părți se văd biserici: una, mare și nouă arată unde avea de gând un proprietar să facă un oraș de vile care nu s-a putut înjgheba; dincolo de apa de pârău a Colentinei, alcătuită ieri-alaltăieri din șivoaiele norilor, se vede de-o parte biserica din Tei, iar de alta Plumbuita.

De departe, pe muchea unei înălțimi din cele mai modeste, se descopere un mare turn de clopotniță și o bisericuță pătrată cu coperemântul roșu și cu un turnuleț scund, ascuns ca un căpușor fricos de broască țestoasă. De aproape se deosebește înfățișarea, vădit nouă, a turnului de la poartă și frumuseță, puterea zidului împrejmuitor, care a crăpat în zdrențe roșii de cărămidă. În timpuri, el alcătuia însă o puternică cetățuie de apărare, cu stratele-i despărțite prin var tare, cu creasta-i acoperită, nu cu oale, ca la Mărcuța, ci cu cărămizi culcate pieziș. Din casele și clădirile călugărilor greci s-au păstrat în trei colțuri trei ruine. De la una se vede o cămară sprijinită pe stâlpi rotunzi de cărămidă, cealaltă înșiră un rând de alți stâlpi frumoși, cari sprijină bolți de-asupra beciurilor adânci. În fund, trapezăria e mai bine păstrată: o încheie un turnuleț jos, acoperit cu tichie de țigle ⁶⁹ .

Biserica însăși, foarte trențăroasă, se deosebește mult, în unele lucruri, de clădirile religioase obișnuite din aceste părți. Pe fațadă, ocnițe se arcuiesc între două brâie de triunghiuri scobite: două ferestuici se crapă la dreapta și la stânga ușii împodobite cu un sistem simplu de ciubuce de piatră. Încolo, e o clădire oarecare, și aceasta vine din multele prefaceri ce a suferit biserica: din vechea zidire a lui 

„Petru Voevod” (Radu Paisie) n-a rămas ca ornamente decât cutare urmă de piatră pe care am mai semnalat-o; de la reparația lui Alexandru-Vodă Mircea se va fi păstrat cadrul cu ciubuce al ușii, de la înoirea lui Matei Basarab ocnițele și brâiele de triunghiuri (care, amândouă, samănă cu podoaba bisericii, de formă munteană, de la Cașin), iar toate celelalte elemente vin de la reparația făcută, in urma cutremurului celui mare, în cei dintâi ani ai veacului al XIX-lea.

Înapoi, prin învălmășeala șoselei cu căsuțele bătrâne. La tăierea șoselei Ștefan-cel-Mare, se văd chioșcurile părăsite ale Moșilor. Apoi Oborul înșiră prăvăliile-i joase, din care năvălesc asupra stradei donițe, lucruri de fier, căciuli, sumane și șalvari, în teancuri și movile. Dâmboviță apare lângă clădirile întinse ale Turnătoriei Lemaître De acum înainte Calea Văcăreștilor se târăște spre barieră: tipuri evreiești se strecoară pe stradă, pânditoare sau trufașe, pe când copii murdari aleargă după trăsură, strigând și arătând cu degetul; o dărâmătură în mijlocul unei curți împovărate cu lot ce se poate arunca de altfel de oameni poartă firma, românească și evreiască, de „casă de rugăciune” și arătarea că acolo locuiește un haham. O bucată de vreme vin la rând case mai bune, unde se sălășluiesc, de sigur, creștini. Apoi nu mai vezi decât cârciume de cele mai proaste, prăvălii părăsite, maidane, case fără niciun fel de împrejmuire și copii lăsați în voia lor.

Pe neașteptate, după o ușoară coborîre, — așa încât această jalnică prelungire a Bucureștilor se poate cuprinde de-odată cu o privire care zărește mai mult verdele viu al arborilor —, ai zidurile albe ale cetății puternice care e temnița Văcăreștilor.

Poarta greoaie se deschide, și înaintezi prin mari curți pustii, dincolo de zidurile cărora se aud comande scurte, pașii apăsați ai trupei și, pe lângă aceasta, un necontenit urlet prelung, în care se amestecă strigătele și râsetele celor cinci sute de întemnițați, cari se închid în sălile și chiliile lor pentru odihna, pentru somnul dobitocesc, pentru gândurile rele și mușcăturile de căință ale nopții.

În acest cadru de ticăloșie, pedeapsă și nenorocire, — totuși curat, orânduit, senin în clădiri, ca o școală de fete —, răsare înalta biserică a lui Nicolae Mavrocordat, a cării fațadă puternică îți cucerește sufletul.

Supt triunghiul de piatră de sus, un rând de ocnițe lungărețe, tivit jos cu un brâu împletit; zece supțiri coIoane închid un luminos pridvor. Niciodată din vremile lui Neagoe Basarab nu s-a cheltuit un astfel de material și atâtea silințe pentru a împodobi o biserică: stâlpii sunt canelați, împodobiți la basă cu flori și încununați sus cu strălucite capitèle corintice, alți stâlpi corintici împodobesc fațada paraclisului din fund, făcut de Constantin, fiul lui Nicolae-Vodă, alții se văd ceva mai departe, în fruntea unui cerdac din clădirea încunjurătoare, ale cării chilii de pace s-au prefăcut în celule de blăstăm. Dar aceia cari nu-și află păreche în țară și cari, pentru vremea când au fost săpați, sunt o minune, se află în pronaos, unde, ca la Cotroceni, ei sprijină arcuirea bolților și despart de naos: de sus pănă jos, numai o sculptură înflorită, un brâu de frumuseță îmbielșugată, care se împleticește urcând pe piatra greoaie. Ușa e lucrată și ea după modelul celei de la Cotroceni, pe care o întrece însă ca bogăție și mărime: altfel, sunt aceiași lei, aceleași flori, aceiași serafimi în zbor; sus de tot, de-asupra pisaniei, coroana plutește peste stema îndoită a vulturului și a zimbrului. Și fereștile au același cadru de sculpturi. În planul de clădire, în felul zugrăvelii, — care aici e păstrată așa cum a fost la început și impune tot atât de mult ca la Slatina în Suceava, — se vede înrâurirea bisericii care a slujit de îndreptar. Însă, precum toate sunt aici mai mari și mai scumpe, nu un singur tuni, ci patru: două în față, două mai în fund spre altar, se ridică deasupra clădirii, pentru care sunt însă prea mici, dacă nu prea ușoare.

Înlăuntru, — și tot astfel în paraclis, — se văd supt coroane sau ișlice de blană neagră părinții lui Nicolae-Vodă, soția, cei patru fii: Scarlat, Alexandru, Iancu. Constantin și nora; îi acopăr caftane blănite de mătasă sau catifea obișnuită fără florile de aur ale vechilor brocarde venețiene. Ctitorul doarme supt înalta placă de marmură din dreapta, cu slovele săpate și acoperite apoi cu un ciment roșu, care alcătuiesc versuri eroice, în vechi metre clasice, întru pomenirea dreptății și învățăturii Voevodului mort.

Trăsura nu se întoarce prin ticăloasele căsuțe de sat, ci trece înainte prin întunerecul păzit de stele limpezi. E o șosea cu totul pașnică, în care te afunzi, lăsând în urmă strălucirea electrică a imensei temnițe. Abia câte o căsuță cu lumina chioară, lătrat de câni, țârâitul clopoțelului de la o bicicletă militară ce lunecă spre oraș. În dreapta, zidurile moarte ale marelui cimitir Belu, unde oaspeții stau dedesupt și n-au nevoie de nicio lumină după ce au părăsii sfânta lumină de soare a zilei. Apoi prin lunga aleie netedă, cu înalți copaci negri, care pare că plânge acum toate durerile ce a văzut trecând pe drumul morților, — spre strălucirea clară și zgomotul vesel al Bucureștilor de seară.