3. Palatul lui Vodă-Bibescu[66]

Domnia de șase ani a lui Vodă-Bibescu, nesigură, tulburată și, în multe privinți, nehotărîtă pănă astăzi înaintea cercetătorilor, a lăsat în preajma Bucureștilor un mare palat neisprăvit, în măreția planurilor căruia, ca și în dărăpănarea lui de astăzi, se poate vedea un simbol.

Pentru ca să ajungi la dânsul, trebuie să străbați marele vălmășag de strălucitoare deșertăciune a Șoselei. Trăsura de drum se strecoară printre trăsurile de plimbare, smăltate cu toate coloriile și toate scumpeturile lumii. Pe încetul, lunga alee printre copacii bătrâni se face o șosea ca oricare, și apropierea Bucureștilor se simte numai prin câte un velocipedist care trece cu gâtul întins, zângănindu-și clopoțelul, sau prin vre-o liniștită ceată de Nemți, cari se duc tacticos la răcoare și la „Natur”.

Iată Băneasa. Într-acoace vin școlile care fac marșuri de Duminecă, școlile cele nouă cu apucături militărești și mândrie în exercițiile gimnastice. Prin crângul acela se înfundă din când în când domni ofensați cari vin să-și cerce pielea, căci suntem pe terenul clasic al duelurilor prin care se cârpește „onoarea”, chiar dacă obraznicul și ticălosul iese învingător și-și mai adauge un penaj la trufie.

Numele vine de la o văduvă de Ban, văduva Brâncoveanului adecă, lui Grigore Brâncoveanu, cred. Mai de mult încă decât adăpostirea ei la această moșie din marginea Scaunului de Domnie, Văcăreștii ar fi stăpânit aice și peste pământ și peste oameni, într-un timp când ei nu erau despărțiți de dânșii. Bisericuța curată ce se vede încă aproape de drum, clădire bună de pe la sfârșitul veacului al XVII-lea, atunci când Ienachi Văcărescu cel dintâi era o rudă de aproape a lui Brâncoveanu, care domnia, se pune în sama lor Așa spune, după amintirile altor preoți, preotul de astăzi, care slujește pentru un sat mic și sărac. Inscripția nu se va fi pus poate niciodată; acuma nu se mai vede nici locul ei.

Lângă biserică sunt case pentru lucrul moșiei, o ghețărie mare acoperită cu stuf; se vede că stăpânul nu locuiește aici și că orice viață mare, mândră, s-a dus. Frumosul lac cu apele răsfirate pănă departe nu e încunjurat ca în alte vremuri de înalta verdeață a copacilor bătrâni, cari-i dădeau farmec și poesie. De jur împrejur, bălării pe care le sfarmă și le vestejesc umbletele vagabonzilor de cari destui se înădesc aici, din marele oraș vecin, pentru ca să se răcorească în apele prăfuite ⁷⁰ .

Și în această părăsire murdară, în această înjosire practică, un palat uriaș întinde două rânduri largi de cărămidă strânsă, cu multe ferești mândre, încadrate în piatră lustruită, care se deschide de-asupra norilor și a seninului. Ani de lucru ar fi trebuit aice pănă ce clădirea ar fi fost gata în toate amănuntele ei și s-ar fi arătat vrednică de a fi ceia ce o menise începătorul ei: leagănul unei dinastii. Dar vântul revoluției europene a anului 1848 bătu și aici, și lucrările meșterilor se opriră pentru totdeauna. Castelul de trufie rămase încremenit, — mort fără să fi avut, o clipă măcar, viață.

Din pivnițile adânci se ridică duhori grele; un zarzavagiu își îngrijește de marfa lui ascunsă prin încăperile lor și un mare câne sălbatec adulmecă după hrana murdăriilor.