1. Spre Câmpulung.

Nu bagi de samă, în necontenita încălecare a înălțimilor rotunde cu prăpăstuite povârnișuri, din marginea răsăriteană a Argeșului, când treci de la un județ la altul. Aici, și cu un adaus la Apus al Vâlcii pline de mănăstiri, dar fără locuri de luptă, e în adevăr o țară, o singură țară. La Răsărit este Dâmbovița plană, cu drumuri oable, netede, regiune de adevărată „descălecare” spre odihnă: la Nord, dincolo de toată această încâlcitură de păduri, stă păretele de stâncă al Făgărașului, semeț, pustiu, inabordabil. Acolo e cuibul vulturului; aici el își destinde aripile.

În valea cu bisericuță, unde se grăbește iuțea apă de munte, se lucrează la fierăstraie, și trunchiuri mari călătoresc, negre, mucede, ca niște capete de ipopotami ieșite să soarbă răcoarea. Apoi, iarăși, pe lângă casele durate din lemn, cu pivnița supt ceardacul cu stâlpi și înaltul coperiș de șindilă de-asupra, peste podețele zguduite, ori de-a dreptul prin apa râulețului, spre suișul altei culmi, între prunii ogoarelor cu bielșugul de roadă ca niște mari flori albastre.

Ce-or fi așteptând fetele cu fota de roșu și aur, care stau înaintea ușilor de stejar vechiu? Nu s-a întors încă solul de biruință al Măriei Sale ca să li spuie că s-a isprăvit și că în groapa de la Posada, supt lespezi pe care nu pot să le ridice acei ce le-au prăbușit, zac, sfărâmate, oasele episcopului latin lângă ale celui din urmă Secuiu de la hotare!

Și de-odată Câmpulungul, de pe vârful ultimei culmi, ni-a răsărit neted și alb, prins de țărmul apei Târgului, alergând iute către acel râu al Doamnei, care nu vrea să spuie vechea poveste romantică a numelui său.

Dar, ca să treci la Dâmboviceni, mai e drum.

El încunjură înălțimi rotunde, dincolo de care se ascund străvechi așezări rurale cu nume scurte, rude, ca al Mățăului. Se învârte, se strecoară, și dincolo de frumosul sat de moșneni unde păstorește cu glas dulce și cu glumă isteață părintele Cotenescu. Ne-am înfundat într-un aspru și măreț defileu de munte: o cheie de descuiat cu sabie tare se pune în calea întregitorilor de țară.

Dâmbovița, venind din sus, de la Mătieșul sumbru, trece tulbure în albie de piatră. Durerile cele vechi pe care le alintă fâșâitul trist al undelor ei nu mai sunt ale acelor boieri și țărani ieșiți în calea năvălitorilor medievali, ci noi înșine am fost marturi îndelungatei jertfe fără noroc de pe coastele Mătieșului, unde am îngropat un prinț străin, venit pentru pradă. Morții cari încunjură aici i-am văzut și ne-au văzut, li-am vorbit și ni-au vorbit; în împărtășirea sufletului nostru am cuminecat.

Sus, în față, pe cărare de căprioare, s-au suit schivnicii la schitul care nu se vede mai mare decât un cuib de pasăre. Jos, un archeolog sapă la temeliile unei mai vechi biserici îngropate. De la un creștet la altul pare că se întinde acea punte udă de lacrimi și cruntă de sânge care e viața acestui neam de luptă și de suferințe.

Departe, în acest ceas spre amurgit, la mormântul, din Dealul Târgoviștii, al lui Mihai Viteazul sună clopotele de pomenire. 

La capăt, bisericuța din Golești, satul lui Gole, al urmașilor lui, boieri ostași, buni cavaleri și cărturari buni, de la Ivașcu și Albu la Radu și Dinicu, mărunt lăcaș de mari amintiri, la care se adauge aceia a trădării Olteanului Tudor, Domnul poporului în arme.

Județ arhaic, cu colțuri tăinuite, făcute parcă anume pentru a nu se răsbate la dânsele, cu drumuri înguste și întortochiate, tinzând spre munte, călărind dealurile spre Câmpulung, strângându-se lângă șuviți de torente mâncătoare spre Râmnicul Vâlcii, în cealaltă țară, care, o bucată de vreme a dominat Argeșul.

Pe aceste drumuri, printre frumoasele înălțimi totuși îmbrăcate încă, în ciuda hoților de păduri, totdeauna privilegiați, ajunge cineva la mănăstirile cele mai puțin cercetate:

Cotmeana, croită de Mircea „cel Vechiu”, refăcută și adausă supt Brâncoveanu, apoi supt Fanarioți, fără a i se fura bănuții de smalț de supt coperiș, mănăstioară domnească din vremi eroice, de la care n-a rămas decât această bisericuță; Valea Danului, impunătoare cu adaosul de supțioară, cu catapeteasma care a venit de la însăși biserica episcopală din Argeș; Tutana, cu măreața biserică, prădată în lăuntru, dar rămasă în zidurile-i puternice, între acei puțintei oameni săraci, așa cum au făcut-o, din porunca tinerelului Domn Mihnea, care era să fie Turc, însuși Mihai, care, el, trebuia să ajungă Domnul cel viteaz; Bascovul, la capătul unui sat sărăcuț, căruia i se fură fetele cele mai frumoase și mai deștepte de către mănăstirea secolului al XVII-lea, cu modestul lăcaș de închinare și căsuțele de adăpost, unde, supt buna supraveghere clin vremea mai nouă, se lucrează harnic la covoare.

Sus, pe dâlma prăpăstuită stă cetatea Poenarilor, adevărata „cetate a Argeșului”, de care se leagă crunte legende în legătură cu Țepeș.

Numai în jos spre Pitești timpurile apropiate au deschis larga cale domnească.

Și oamenii se potrivesc cu această natură care nu e aspră, dar cuprinde în ea o melancolie de trecut și de părăsire. Parcă ar fi cu toții odrasle de Voevozi acești bărbați și femei, cu prelunga față smolită, cu ochii negri adânci în cari se zbat, peste lipsurile de astăzi, flăcările eroice. Din ființa aici a Domniei au rămas strălucitele veșminte femeiești, numai din purpură și aur.