2. Câmpulungul.

E ceia ce-i spune și numele: un „câmp lung”, o vale prelungită între dealurile din dreapta și cele din stânga, o vale pe care și-a găsit drumul întâi o apă, sufletul satelor și al orașelor, și pe urma ei s-au luat, îngânați de bolborosirea cântărețului de munte, oameni: străini, călugări viteji, cu crucea pe haină și spada în mână, Teutonii, când, în zorile noastre, anii erau abia o mie două sute; apoi oaspeți cu negoț și meșteșug, Sași mai ales; în sfârșit, din văi de munte, din șchele de hotar, din guri ale Carpaților, țăranii noștri, cari atunci ca și acum străbăteau drumurile în trăgănarea carelor ce lasă sufletu’n voia gândurilor și viselor, ori în mersul sprinten al cailor. De-a lungul câmpului s-au întemeiat atunci căsuțele albe, încunjurate de roadele hărniciei; morile vorbărețe, bisericuțele cu crucea înfrățitoare. Apoi și Domnii și-au durat aici Curți și mănăstire, mănăstire pravoslavnică, înaintea turnului măreț al căreia s-a prăbușit Cloașterul 

(Kloster) catolicilor, străinilor. Și azi se vede acest turn, temeinic ca un descălecat de țară: el domină și ascunde biserica, nu tocmai mare, și de el se leagă un șir de case cu două rânduri, străbătute de ferești înguste, — care samănă cu cele de la Cozia. Și casele vor fi fiind din timpurile întemeierii, înainte de „o mie patru sute”, dar turnul e desigur un vechiu străjer. Căci nu Matei-Vodă Basarab, restaurator aici unde lucrase din temelie alt Basarab poate, dintre Domnii veacului al XIV-lea, ar fi strâns, în timpurile sale de întindere a țării și de supunere a ei către Turci, aceste puternice rânduri de piatră, ce alcătuiesc turla măreață, pe care se rotunzesc unul de-asupra altuia șirurile de ocnițe, pe când, sus, încununează totul acoperișul rotunzit. Nu, aici nu sunt urme de decădere; din acest masiv turn se desface același spirit de mândrie tânără ca și din piatra care, supt jilțul fin sculptat al Vlădicăi, poartă săpată în slove adânci, drepte, fără legături de cochetărie tărzie, amintirea mormântală a lui Nicolae Alexandru Voevod, fiul „marelui Basarab Voevod, — care să se pomenească în veci” —, acel Nicoară Alexandru care pripi fuga Ungurilor prin trecători sângerate și adormi liniștit, în siguranța pazei bune, acum șase sute patruzeci de ani, deschizând calea vremilor.

Astăzi, cu desăvârșita îngrijire a caselor sale înflorite, a stradelor sale bine pietruite, a primblării sale, cu adăoșagul nou al școlilor vesele (nu voiu zice și cu statuia, puțin apocrifă, a unui erou, Radu Negru, cu totul apocrif), cu mișcarea din zilele de târg a unei țărănimi harnice și vioaie, Câmpulungul e vrednic de a se număra între cele dintâi orașe ale României: vile cochete, instalațiile de băi ale Eforiei Crețulescu aduc vara haine elegante, pe persoane care aparțin Cosmopolei franco-române; dar, dacă nu-i auzi, poți să admiri uneori fețele rămase de o frumuseță românească, cu toată înstrăinarea sufletească a fericitelor ce le au. lar, drumul de schimb cu Ardealul, care odată trecea prin Rucăr și Dragoslavele, deci pe aici, mergând acum prin valea Prahovei, și liniile căii ferate locale oprindu-se la Câmpulung, orașul, puțin cercetat de negustori, va rămânea, mult timp încă, cruțat de capitalurile străine de la Azuga sau din Lotru și de potopul de noroiu ucigător al Evreimii flămânde și barbare. În el toți aceia ce au nenorocul de a vedea scăderea neamului lor față de cavalerii aurului sau de microbii gologanului de aramă vor găsi mângâietoarea priveliște a unui mare, ideal sal românesc, a celei mai bune gospodării de țărani ce se află în cuprinsul Românimii.