12. La Mănăstirea Zamfira.

Triste și vulgare împrejurimile Ploieștilor în această zi de sfârșit al iernii, cu soarele călătorind pe jumătate ascuns prin deasa negură rece. În capătul mahalalei cu casele rare și murdarele strade înguste, răsar cazanele uriașe ale distilăriei de petrol Vega, cu lungul minaret fumegător al coșului. O împrejmuire de lemn urîtă, pripită, pare că vrea să tăinuiască toate cele ce se petrec înlăuntru și din care nu răsbate nimic prin portița dată în lături, deși chiar în zi de Duminecă viața nu va fi încetat cu totul în acest izvor de bogăție pentru neamuri.

Mai încolo, o prelungire de căsuțe de țară cu înaltul coperiș de șindilă măruntă, rotunjită, rânduită ca solzii unei zale, — așa cum se obișnuiește numai prin aceste părți prahovene. E mahalaua mahalalei, prelungirea prelungirilor din urmă ale orașului. Ploieștii cel mic, al țăranilor de odinioară, al lucrătorilor de fabrică de astăzi, încă murdari și vițioși.

În Ploieștiori, lângă o bisericuță, din care am deșghiocat frescele de un palid galben și roz, casa puternică din veacul al XVII-lea, cu cotloane ascunse și pivnițe adânci, dăinuiește.

Și, mai încolo, la Scăieni, mari clădiri vechi, înnegrite și dărăpănate, într-o livadă pustie, unde printre copacii răzleți se târăște o ciudată apă de leșie: e fabrica de hârtie, — de hârtie ordinară —, a unui Evreu. Această temniță a muncii e pecetluită de odihna Duminecii, și numai unda cenușie care hrănește mașinile se prelinge peste pajiștea înghețată, cotropită de zăpadă.

Acuma iată un sat prahovean adevărat. În marginea drumului, foarte cercetat, dar foarte rău ținut, multe cârciume părăsite, moarte, cu fereștile goale, șoproanele pustii și obIoanele căzute de mult. Bisericuța, dreasă, sclivisită si văruită, are în păretele din dreapta o piatră, săpată cu multă răbdare în întortocherea, suprapunerea, îngrămădirea slovelor, care spun că zidirea e numai din anii 1830, de supt Mitropolitul Grigorie cel bun și harnic. Dar zidul care încunjură o curte largă, zid făcut din bolovani suri puși în cadru roșu de cărămidă, cum se vede în zidurile târgoviștene și în atâtea împrejmuiri de moschei din Constantinopol, vorbește de o vreme mai veche, când biserica era de lemn.

Se slujește: oamenii abia încap înlăuntru; femeile poartă îmbrăcăminte de târg, curată, cu colorile vii; portul bărbaților e cel obișnuit la munte. Un cântăreț, foarte aprins, dă atâta glas de zbârnâie fereștile.

— Cântă tare psaltul!

Un tânăr în haine orășenești, care s-a luat după noi, de cum ne-a văzut în ușa bisericii, zimbește de vorba noastră, și nu se poate ținea a nu spune:

— Cel care cântă, e psaltul din strana stângă, măcar că azi e în dreapta.

Stă apoi un timp, se cugetă și întregește.

— Că în dreapta-s eu. Dar azi nu pot: sunt răgușit.

— ?!

— Da, răgușit; așa-s eu totdeauna când beau.

În marginea satului cotești pe dreapta, și te cobori în râpă pentru a trece Teleajenul. Sus aleargă înjghebarea, prea ușoară în aparență pentru a fi măreață, a unui pod nou pentru linia, încă nestrăbătută de locomotive, ce duce de la Ploiești în sus și ale cării cantoane, ce imită case de țară, înlocuind greoiu cu țigle coperișul de șindilă revărsat slobod în jos, se văd răspândite pe câmpie. Apa și-a rupt de câteva zile prinsoarea de ghiață, lăsând din ea false țărmuri sticloase; e așa de mică, încât cursul ei limpede nu acopere măcar roata trăsurilor noastre.

Un al doilea sat are o prăvălie a căreia firmă urează în versuri tot răul aceluia ce ar dori rău stăpânului ei. La cârciumă se face popasul țuicei calde. Cârciumarul ține și odăi de oaspeți într-o căsuță nouă, alăturată, pe care a zidit-o ca pentru domnii din oraș. O mare primărie încăpătoare iese cu toată siguranța la drum. Iar, în stânga, o cărare înghețată fuge, prin ogoarele înzăpezite, către biserica făcută în vremea când boierii stăteau la țară și aveau același Dumnezeu cu țăranii lor. Crucile de morminte, foarte dese, au margenile scrijelate în tot chipul de aspri meșteri sătești; câte una ține pe piept o cutiuță de lemn pentru candelă, în lipsa căreia păsările cerului își fac toate rosturile în ea. Ulcelele sparte lângă cărbunii risipiți arată grija curățirii de păcate, prin miresme, a sufletelor zburate.

De-acolo încep Lipăneștii: cel din jos mai în vale, — și prin el trecem —, cel din sus mai departe, către munte. Mulți dintre locuitori sunt moșneni, cu pământurile lor vechi: aceasta se cunoaște și după mărimea și buna rânduială a caselor bine șindilite, alcătuite din mai multe încăperi, cu pridvorul de lemn pe stâlpi, cu tot felul de lucruri scoase la aier, între care foarte frumoase scoarțe. Nu mai răsar în porți pruncii golași și desculți de prin atâtea alte sate, ci omuleți bine apărați de frig, cari au fața unor copii deprinși să mănânce. Sătenii privesc în față și nu se căciulesc a bună-ziua după datinele șerbilor și clăcașilor de pe vremuri.

Ziua de astăzi îi strică însă prin. frigurile petrolului. Adulmecătorii de câștig au răsbătut și în această vale a Teleajenului, și, dacă nu se ridică pănă acum sondele, dacă brazda nu e spurcată cu zeama neagră a pământului adânc, toate măsurile sunt luate pentru a începe, poate chiar în primăvară, scormonirile de încercare ³² . Cei mai mulți dintre oameni s-au lăcomit să-și vândă ogoarele, ba unii și-au înstrăinat chiar, prin lungi arende, vatra casei, din care nici așa nu se pricepeau ce să facă.

Un drum îngust, printre îngrăditurile de nuiele ale unui sal sărac, duce la mănăstirea Zamfira. Apropierea lăcașului de adăpost al maicelor se simte prin ivirea câte unui culion de călugăriță în curtea unei gospodării de țară cu copii mulți. Satul a fost odată al schitului, și oamenii se arată smeriți la datul binețelor, pe când copilăretul scoate chiote lungi și strigă glume pentru „Nemții” cu petrol din trăsură.

În mijlocul unei mari livezi se pierd clădirile mănăstirești, din care se descopăr mai departe numai turnurile de lemn și tinichea văpsită ale bisericii celei mari și nouă. Cum ai trecut poarta, se vede însă vechea ctitorie a jupănesei Zamfira, soția lui Mano Apostolu, omul de încredere al Brâncoveanului, păzitorul juvaierelor lui din străinătate, și a nurorii sale, Smaranda Bălăceanca, urmașa lui Constantin Aga, cel mort la Zârnești, luptând, pentru Creștinătate și pentru ambiția sa, în rândurile Nemților, și, prin bunica sa, mlădiță a lui Șerban-Vodă Cantacuzino. Îndată, pe strădițe întortochiate, răsar căsuțele maicelor sărace, de la margine. Aristocrația celor optzeci de ființi despărțite de lume, care li se pare zgomotoasă și încurcată, stă, în față, în cercul de case bune, minunat de sârguitor îngrijite, care încunjură biserica de căpetenie, unde zi și noapte sunt îndatorite a merge pentru închinăciune. În cea mai frumoasă locuință șade o călugăriță care a scris și cărticele de cântări și ar fi având o bibliotecă moștenită de la două din înaintașele ei. E prea bolnavă însă ca să ni fie îngăduit a vedea vechile cărți ce se află in păstrarea ei.

Biserica din mijloc e un dar al Mitropolitului Nifon, care era Ploeștean. A fost zidită în stilul de încăpătoare hală ce se obișnuia prin anii 1850. E bine mobilată și încălzită cu sobe de teracotă; păstrează picturile, de o minunată seninătate curată, ale lui Grigorescu tânăr, pe catapeteasmă. Interesant diaconul, un teolog tânăr, care e de părere că șoarecii au drepturi ce nu se pot atinge, asupra cărților vechi ³³ .

Vrednică de toată luarea aminte e însă ctitoria Zamfirei, de la care am găsit însemnări și într-o veche carte din anii 1730, în biserica cea mare. Meșterii plătiți de dânsa, supraveghiați de un preot, au lucrat după planul îndătinat al crucii; frumoase săpături înflorite încunjură ușa și fereștile. Urme de zugrăveală bună se văd pe unde s-a cojit brutala inuruială de var. Icoana întinsă credincioșilor se sprijină pe un pupitru măiestru lucrat în lemn, și alte două, cu încrustări de sidef, țin cărțile din strane. Într-o înăditură e bolnița, și multe căpățini galbene se înșiră pe rafturi sau se amestecă în sicriașe cu alte frânturi de oase, din care se ridică de obiceiu o cărămidă pe care e scrijelat în cirilice, care nu s-au părăsit încă în acest rost, numele răposatei.

Biserica slujește acuma satului sărac. Năsălia de lemn negru e răzimată de pridvor. Crucile săpate aspru cuprind tot micul cimitir în care se coboară din când în când și trupul maicilor adormite. Un mormânt e de tot proaspăt, o fetiță din sat care a fost adusă deunăzi; cărbunii rugăciunilor pentru iertarea sufletelor nu s-au împrăștiat încă de vânt, și bradul cununiei cu îngerul morții e încă verde; panglicile, florile de hârtie, semne de bucurie zădarnică, se clatină trist la fiecare suflare.