13. Vălenii-de-Munte.

De la Ploiești o linie apucă spre Slănic într-o vale îngustă, printre gospodării țărănești bune, cu livezi bogate. Mari înălțimi cu liniile blânde, acoperite de verdeața grădinilor, a viilor, a pădurii tinere închid de aproape vederea.

Ne oprim la Poiana, un singuratec colț de țară, unde în afundăturile pământului dintre frumoasele muncele prietenoase trebuie să fie un sat ³⁴ . Trăsuri din Vălenii-de-Munte așteaptă. Cu una din ele facem scurtul drum de vre-un ceas, pănă la marele sat de vechi boieri ai Teleajenului.

În urmă rămâne amestecul de culmi rotunzite, din care cele mai depărtate înfățișează un albastru dulce ca și al cerului. Într-acolo e Valea Slănicului și târgul de munte cu ocnele și osândiții lui, cu plăcerea ușuratecă a oaspeților de vară, printre cari sunt mulți, tot mai mulți Evrei, și mai bogați și mai sărăcuți chiar. Mergem pe un drum înalt între miriști de grâu des și ogoare de porumb țărănesc închircit și rămas în urmă.

Bune case de bârne, frumos văruite și acoperite cu un înalt coperiș de șindilă măruntă, foarte strâns prinsă; unele au două rânduri, dintre care cel de jos cuprinde pivnița, ca în Muscel, în Argeș. Vechea răzeșie se simte, și după ea, după buna ei orânduire curată și vrednică s-au luat și clăcașii de odinioară. Împrejmuiri bine făcute și îngrijit ținute cuprind liniile prunilor, pe cari însă în anul acesta năvala omizilor i-a lăsat fără roadă.

Șoseaua prăfoasă pe care o urmăm de la un timp, Șoseaua de la Ploiești, merge acum alături cu o linie ferată nouă, cam slăbuță, la care se lucrează încă. Vagoane de încercare sunt oprite lângă o gară, care, pentru că e acoperită cu greoaie, dar cochetă țiglă trandafirie, pentru că are turnulețe și cerdace și stâlpi de lemn, pretinde să fie în „stil național”, ceia ce desmint armonioasele clădiri de bârne cu netezii păreți albi, cu fereștile mici și rare, cu trainicul coif negru al coperișului de șindilă.

Întrăm în „urbe”, căci Vălenii sunt comună urbană, cu judecătorie, spital, trecut și ambiție. Prăvăliile n-au nimic „modern”, dichisit și pretențios, pe de o parte, neserios pe de alta. Datina veche a rămas neschimbată, și, uitând gara sură-roșie, unde n-a începui încă viața cea nouă, ți se pare că te-ai strămutat de-odată în vremile de acum cincizeci sau o sută de ani, când pasul Predealului era străbătut numai de câțiva păstori mocani cu oițele bârsane, când la Sinaia, după un lung drum de măreață sălbătăcie, numai clopotul de utrenie și vecernie al călugărașilor rupea, dimineața și seara, pacea muntelui ascuns, iar pe dincolo, pe la Bratocea, necurmat veniau, pornite din Săcelele românești, carăle ce duceau marfa de Brașov pe drumuri mai lesnicioase.

Prahova pe suișuri și povârnișuri mai dulci, pănă la actst popas d’intăiu. după două, trei ceasuri, al Vălenilor, unde așteptau hangii și negustorii greci, veniți de prin Macedonia și Albania, unde târgoveții erau gata de un ajutor care li pria gospodăriei și unde boierii cari cari nu se duceau bucuros aiurea priviau de sus din cerdace la venirea chervanelor cu bogăție „evroponească».

Acuma bogăția s-a dus, deși poate, nu pentru totdeauna, căci acest pământ de sare și de păcură făgăduiește mult pentru viitor și pământurile neatinse ale Statului și Eforiei mai pot înțoli o samă de oameni, pe cari-i dorim să fie Români.

Dar ceia ce-a rămas, e omogeneitatea poporației românești, este, după plecarea a doi conaționali negustori, un singur Jidănaș pripășit ³⁵ , care vinde tinichele între patru păreți umili din strada cea mare, numită „Principesa Maria” pentru ca să amintească o visită din fuga automobilului, pe care locuitorii n-au uitat-o.

A rămas iubirea, respectul pentru datină, care se păstrează în bolta joasă a negustorului, în căsuța frumoasă a târgovețului, în marea curte, cu două caturi, cu împrejmuire de zid, cu pază de sălbateci zăvozi înaintea acareturilor bătrâne care nu cuprind mai nimic. E o datorie ca viața de mișcare ce se pregătește să nu se atingă de aceste scumpe scule, care dau farmecul acestui colțișor de lume. A rămas buna viață țărănească, de oarecare bielșug, a satelor vecine, de unde vin la bâlciuri, mai ales la cel de Sântă-Mărie, dănțuitori din șapte sate în șapte porturi, a căror potrivire ar fi în adevăr strălucitoare ³⁶ . 

Într-un „centru» sunt prăvăliile, înșirate pe o singură stradă, grădina publică plină de colțuri de umbră, unde se pot aduce lăutari și bere bună ³⁷ , câteva din curțile cele mai vechi, prin multele încăperi ale cărora rătăcesc umbre de boieroaice sărăcite ³⁸ . Și acolo e și mănăstirea Vălenilor, de unde a plecat târgul lot, așa precum din mănăstirea Sinaii a plecat târgul, reședința regală și locul de vilegiatură al Sinaii de astăzi.

Dăunăzi, clădirea, de la sfârșitul veacului al XVII-lea, era în decădere, dacă nu în ruină. Fusese dărâmată întâi de cutremurul cel strașnic de la 1802, apoi o înălțase din nou, împreună cu clopotnița și chiliile, cu ajutorul unui polcovnic dintre târgoveți, egumenul grec de atunci, din 1802-9, care ocârmuia acest mitoc al Cotrocenilor. Apoi și după această reparație biserica a început să-și piardă puterea. După multe stăruinți ale unui preot cu intenții bune, primarul „conservator”, un harnic țăran, care a putut să ajungă în rândul și chiar în fruntea celor dintâi gospodari ai târgului, Pisău, s-a înduplecat să dreagă cele stricate și să înnoiască și unde nu era nevoie ³⁹ .

S-au șters inscripții, — aceia a lucrărilor de după 1802 —, s-au făcut din nou, fără a le fotografia măcar în întregime, chipurile ctitorilor, s-au văpsit cu uleiuri, într-o urîtă coloare cafenie, cei doi stâlpi rămași din obișnuita colonadă care despărția tinda femeilor de biserica propriu-zisă, s-au făcut sfinți noi în genul „modern”. Totuși, cu înalta clopotniță, care poartă încă, sus de tot, o însemnare grecească, tămânjită cu cenușiu, cu larga curte plină de morminte între zidurile de piatră, cu armonia liniilor arhitectonice, cu inscripția cea veche săpată de-asupra ușii, cu ușa și stranele lucrate frumos de un maistru care și-a însemnat numele, cu multe cărți mai vechi, mănăstirea, așezată pe un tăpșan, care se vede bine din toate părțile, face încă impresie, deși una mai mică decât în vechile vremuri, când în jurul ei se aduna toată viața din aceste părți.

Ceva mai departe, după un număr de case albe și mari livezi de pomi, un pod de piatră înalt ⁴⁰  trece apa ce se răsfiră ușor pe un larg pat de prund peste care atârnă crăcile sălciilor.

Peste apă sau „vale”, — i se zice Văleanca —, e casa apelor, un chioșc după moda turcească, unde gâlgâie izvoarele la care vin locuitorii cu sticlele și cofițele lor. După obiceiul străvechiu, modă de Constantinopol, o cafenea simplă e înjghebată în jurul locului de unde pleacă undele răcoritoare și, tăcuți, stau pe bănci ceasuri întregi, cu ceșcuța goală înainte, oameni cari nu știu ce-i lucrul și timpul și ce lume se mișcă în jurul liniștii lor de ațipire ⁴¹ . Apoi, tot mai în sus, aceiași „stradă mare” trece între clădiri publice, între bărbierii mai mult goale și între prăvălii de câteva feluri, în care, agale, negustori și meșteri români își fac, foarte curat, rostul de câștig.

Strade înguste, printre uluci și ziduri, duc la mahalale, pe lângă aceleași bune case pașnice supt coperișurile țuguiate de șindilă neagră, ce pare că nu poate putrezi. O biserică se află în mijlocul fiecăreia. Colo, biserica Bercenilor, o imitație, de la începutul veacului trecut, a mănăstirii, cu o ciudată inscripție în care slovele săpate au duetul celor arhaice întrebuințate de Turci; apoi biserica lui Filip, bunul treti Logofăt Filip, care era privit ca un binefăcător în toate privințile al Ținutului și pe care l-a pomenit într-o frumoasă cuvântare simplă profesorul Gorjan, traducătorul Halimalei (după el au venit tot dascăli distinși, ca David Almășanu, latinistul din Brașov, și viitorul arhimandrit Ilarion Pușcariu, alt Ardelean). Mai departe, într-un Ținut ca de țară, bisericuța Berivoieștilor. pe care mahalagiii o cred veche de trei sute de ani, se repară cu cheltuiala lor; în apropierea ei se ridică o cruce de pomenire din veacul al XVIII-lea. Supt bătrânul pom de ocrotire, vrednic de pomenire ca și atâția nuci centenari, Sf. Ioan, mai aproape de centru, pe drumul ce scoate din Văleni spre Nord, e prefăcută cu totul, fiind chiar în începuturile sale foarte nouă. Și, în sfârșit, tocmai la capăt, în Tabaci, o biserică de prin anii 1830, cu bune zugrăveli ce par încă proaspete, lângă grădina unde se face o singură dată pe an, la Paști, hora pentru popor ⁴² .