2. Mărginenii. Drumul Târgoviștii.

De la Ploiești o largă șosea, foarte bine ținută, duce spre Mărgineni și Târgoviște, tăind șesul pe care ploile l-au acoperit de câteva zile cu vesela catifea verde a primăverii tinere. Porumburi se mai păstrează încă, înviorate și ele de târzia binecuvântare îmbielșugată. Prin miriștile de grâu se înalță ierburi fragede. În fund, la stânga, muncelele se urmează câtva timp. albastre-închis în aierul limpede.

Frumoasa șosea e cu lotul pustie. Numai lângă Ploiești trec, în neorânduiala oboselii, soldați cari se întorc de la exerciții: ei sunt urmașii acelor vânători cari s-au arătat vrednici prin vitejia lor de monumentul de bronz ridicai din partea orașului Ploiești bunilor luptători din războiul pentru libertatea, pentru numele cel bun și viitorul tuturor. Blusele sunt pătate și rupte, mersul în voie n-are puterea de a impune a marșurilor de paradă, flăcăii nu caută să câștige prețuirea nimăruia. Dar din uitătura lor fără sfială, din alcătuirea mușchioasă a trupurilor deprinse cu munca se poate gâci că ei n-ar rămânea mai prejos decât înaintașii lor, veșniciți în bronzul recunoștinții.

Prahova se trece pe un lung pod de fier cu vergelele albe. Nu e un râu strâns în maluri, un bun gospodar cu socoteală, ci un risipitor nebunatec, care-și împrăștie la întâmplare bogăția; șuvițe largi de apă adâncă aleargă un timp alături, apoi se contopesc, desfăcându-se mai departe, pentru a găsi alți tovarăși de șerpuire neastâmpărată, brăzdând fel în toate chipurile larga albie de prunduri ușoare. Un păstor și-a oprit oile pe țărmul cu iarba proaspătă, și el mână prin valuri, țiind-o de după gât, o oaie, căreia i se curăță lâna îmbielșugată.

Satele sunt puține. De la cel dintâi se văd numai câteva case din care nu alegi nimic: e Târșorul cel mic, pe când cel mare, în care astăzi clădirea de căpetenie e închisoarea militară, se vădește în stânga prin copereminte și turnuri de tablă roșie. Peste câtva timp, vine însă un sat deplin, un sat mare: sunt în el și copereminte destul de posomorâte, ca părul buhos al unui copil ce a plâns, sunt case a căror curte n-are niciun hotar, dar vezi destule clădiri de cărămidă, din cărămidăriile ce se întâmplă une ori în marginea drumului; păreții sunt împodobiți cu forme de tencuială, care înlocuiesc, cu mai mult gust, stucul de la orașe: fereștile sunt bune; curtea, împrejmuită cu gard de nuiele sau și cu uluci, cuprinde șuri, grajduri, pătule, bine clădite din pământ sau cărămidă și lemn. Crucile de lemn ale cimitirului se grămădesc într-o mică îngrăditură.

Acum o pădure mărgenește șoseaua, o pădure frumoasă, înaltă, deasă și mută. Arborii se cațără la dreapta pe povârnișul unor muncele joase. Ei par să se întindă pană departe în zare, dar în curând o poiană se deschide în mijlocul lor, la Mărgineni.

Odată slujitorii unui Domn rău călăriau grăbit prin potecile acestei păduri. Închisă încă drumeților, pentru a căuta și a da morții pe un bun boier bătrân, Postelnicul Constantin Cantacuzino. El află însă și trecu munții în siguranța Ardealului, care adăpostia și lăsa pe fugari să se întoarcă. Precum a făcut mai tărziu, în împrejurări tot ca acestea, fiul său Șerban, Postelnicul mulțămi lui Dumnezeu făcând o mănăstire în mijlocul pădurii prielnice; dar el nu clădi din nou, ci înfrumuseță numai vechiul schit al lui Udriște clin veacul al XV-lea. Lângă dânsa erau curțile încăpătoare ale bogatului urmaș împărătesc și ginere de Domn.

Înzestrată cu multe moșii, mănăstirea a dus o viață asigurată, pănă ce un cutremur îi dărâmă zidurile la începutul veacului al XIX-lea. Ea se ridică din nou altfel de cum a fost;, egumenii greci îi dădură, atunci și mai tărziu, pănă după 1840, colonete de tencuială, o văpseală bătătoare la ochi, icoane nouă și scumpa catapiteasmă de marmură nesculptată. Dar ei nu-i putură întregi liniile armonioase de la început, și din ceia ce au fost atunci Mărginenii nu se mai vede decât frântura de inscripție cu vulturul împărătesc, ce zace într-un colț, după ce s-a prăbușit prin cutremur din fațada dărâmată, o tavă de la Radu Paisie și cutare potir care înșiră, în bun lucru ardelenesc din veacul al XVII-lea, proorocii și sfinții săi de argint suflat cu aur.

În locul călugărilor, hoții locuiesc astăzi încăperile mănăstirești, ei lucrează pretutindeni în grădini și lanuri supt paza baionetelor țintite spre dânșii; ba unul dintre ei păstrează, și nu fără credință, scumpele odoare ale bisericii. Convoiurile desgustătoare se înfundă pe drumul ce încunjură zidurile puternice ale penitenciarului, și în tot locul vederea și lucrul îți sâni tulburate de ușorul sunet metalic al lanțurilor supțiri care stăvilesc setea de avânturi a osândiților ce se întrebuințează la servicii mai lesnicioase în lăuntrul temniții. Dar ei s-au deprins, și desigur nu li mai aud sunetul.

Iarăși pădure deasă și singură. Apoi muncelele apar foarte aproape în dreapta, înaintând în drepte linii șerpuitoare, verzi pe acest timp, de arbori răzleți, de tufișuri, de iarbă luminoasă. Un nesfârșit lan de porumb se întinde ca o mare pănă la poalele înălțimilor. De cealaltă parte, sunt zăvoaiele din lunca Ialomiței, un nesfârșit prăvăliș de sălcii schiloade, care ascund în cea mai mare parte cursul răpede al apei crescute. Satul pe care-l străbatem e încă mai bine întemeiat decât cele din Prahova, și un hangiu român face să se zidească în marginea drumului o casă de oaspeți care poate sluji de model.

În fund răsare acum dealul care poartă în frunte mănăstirea Sfântului Nicolae, unde se arată oricui, Român sau străin, caraghios sau om de omenie, ca o jucărie interesantă, deșănțată, capul lui Mihai Viteazul ²³ . Un alt drum aleargă pe câmpie spre o biserică ascunsă între arbori, lăsând să i se vadă numai cele două turnuri albe. Cotim spre Apus, unde soarele săgetează ultimele-i raze fără căldură cu care aprinde rugul de lumină al serilor de vară. Trăsura taie pe rând șuvițele adânci ale Ialomiței, împroșcând stropi fără de număr, ce scânteie. Prin cufundări de mal se ajunge la un sat cu casele risipite și îndosite de vederi, din care au izvorît copii foarte bălani, cu ochii albaștri-deschis, limpezi ca o picătură de rouă: ei nu aleargă după trăsuri zbierând ca puii de Evrei din Calea Văcăreștilor, ci privesc cu sfială, mărindu-și ochii frumoși, sau zbucnesc de-odată într-un râs de argint, care e cea mai bună salutare ce poate dori călătorul.

Părinții lor sunt la lucru într-o grădină lungă de mai multe pogoane; toți sătenii par să fie grădinari, înlocuind astfel pe Sârbii din alte părți. Aierul miroasă a mărar și a ceapă, și în verdeața câmpiei se străvăd punctele de roșu înfocat ale ardeilor, lângă care varza cu frunza cărnoasă dă colori de verde lăptos, de albastru vânăt, catifelate ca acelea de pe gușa porumbeilor.

Din acest sat care hrănește orașul vecin străbați în bunele mahalale târgoviștene, neschimbate din trecutul lor depărtat. Lângă prăvălia vre-unui „cirezar de vite”, lângă căsuța modernă a unui advocat popular care se intitulează „apărător”, vezi, abia prefăcute prin câte o spoială, casele vechi ale boierilor, cu fereștile sus de tot și coperământul de șindilă, livezile multe, și vântul serii trece slobod asupra amestecului pestriț de căsuțe, de case boierești, de arbori, de biserici cârpite cu tablă modernă. Peste puțin ai trecut de cingătoarea de odinioară a zidurilor și te afli în lumea de mari biserici, de ruine și de clădiri nouă, foarte îngrijite, a Târgoviștii adevărate, Târgoviștea Domnilor și Mitropoliților trecutului, a boierimii nouă de funcționari.