1. Ploieștii.

Ploieștii i-am văzut întâi intrând într-o mulțime de studenți, la un congres al acestei bresle, în sunetul musicii și supt ochii îndreptați asupra noastră ai curioșilor și frumoaselor curioase de la ferestele caselor de o curățenie care pe noi, Moldovenii,,, Jidoviții”, cum ni se zicea, ne umplea de o uimire admirativă. Otelul „Victoria”, — falnic nume! —, ni oferi o ospitalitate care ni se păru, cu somnul nostru adânc de adolescenți, splendidă. Am văzut statuia Libertății, o cocoană mică de bronz, într-un colț de piață, și, pe când unul sau altul se aprindea la taifas revoluționar, noi, cari știam ce rol a avut în dezvoltarea noastră drama de operetă ce s-a jucat aici la 1870, am râs din toată inima supt nasul grecesc al zeiței. Am văzut case drăguțe, curți pietruite, strade pe care frumuseța locală nu se încumeta să calce decât prea rar pentru sociabilitatea noastră expansivă, burghesi foarte cuminți și practici, cari nu se credeau de loc îndatoriți a cuprinde pe câteva zile în cercul familiei lor pe vre-un reprezintant al celor mai necoapte clase din „inteligența» națională. Știu iar că într-o stradă oarbă, înaintea unei căsuțe abia luminate, am făcut ovații, — nu mai știu cine ne pusese și cine se lupta să ne împiedece, — bătrânului politician Grigorescu, care mi se pare că nu s-a ivit și nu ni-a vorbit nimic. 

După mulți ani, am văzut cu alți ochi Ploieștii, eu singur și fără ca orașul să aibă decorul festiv de atunci. De la gara largă, cu aripi întinse, o adevărată avenue între plantații, apoi între biserici și clădiri administrative. O piață, de unde porniau strade spre mahalale, în care casele aveau și geamuri murdare, trotoarele erau prea ascuțite pentru picioarele mele și lotul părea prea vulgar, hotărît prea vulgar.

Un târg stătea încă acoperii de pănuși de porumb și alte rămășițe ale mișcării de cară din timpul dimineații. Mi s-a părut un oraș urît care începe frumos.

Poate că acum, în comparație cu alte reședinți de județe, Ploieștii, cu mărimea și mișcarea lor, mi-ar părea altfel, dar atunci așa l-am văzut.

Și cred să nu-l fi văzul rău, nedrept. Ploieștii e, în adevăr, un oraș nou: înainte de Mihai Viteazul, care l-a făcut târg, nu era aici decât un sat, al urmașilor lui Ploe. Pe atunci chiar, el n-a însemnat nimic. Pănă mai dăunăzi, analele trecutului nostru nu-l știu. Amintiri istorice nu se leagă de el.

Pe urmă, Ploieștii nu s-au alcătuit din prisosul unor mari sate vecine. El nu s-a ridicat iarăși prin aplecarea boierilor către el. E un oraș de colonisare, cel dintâi dintre ele. Orășenimea lui, adusă de marele Voevod întemeietor, îmbogățită mai tărziu prin imigrări, îi dă acest caracter de colonisare, ca, oarecum, în Alexandria, în Turnul-Măgurele, în Giurgiu și Brăila. Iubirea pentru zgomot, îndărătnicia față de guvernele de orice coloare, oarecare brutalitate în apucături amintesc și ele această origine. Ceia ce nu înseamnă că e îndreptățit cineva să desprețuiască un mare oraș, cu poporația astăzi mai pe întregul românească și care prin munca ei practică îmbogățește și întărește țara. 

De fapt, e un oraș mare ca poporație, ca bogăție, ca mișcare. El nu și-a găsit însă pănă acum nici hotarele, nici caracterul. Se pierde în mahalale curate și înflorite, pe alocurea, în Țigănii flămânde și tălhărești, prin alte părți, în livezi închise, în maidane, în străzi pe care ploaia le preface în canale ori băltoace noroioase, pe când, aiurea, fabrici nouă. „atenanse” și ateliere ale Gării uriașe, fabrica de petroliu Vega, noua Gară de Nord spre Văleni, îi fac marginea. Grădini publice, parcuri, piețe lipsesc prea mult. Are un măreț Liceu și o Prefectură în casă închiriată, o Primărie amestecată printre prăvălii, căsărmi miserabile, niciun Teatru și abia o sală de conferințe și întruniri ²¹ .

Putea să fie, cu puțină supraveghere și ajutor al Guvernelor de pe vremuri, un mare centru de gospodărie românească, Ardeleni veniseră de luaseră loc în piață cu prăvăliile lor.

Au venit, au luptat, în mare parte au căzut, ei de ei, cum li-a fost norocul. Clasa politică avea altă grijă: își făcea palatele de pe bulevard, înzestrate cu toate rafinamentele civilizației parisiene. Din București, de o parte, din Moldova, de alta. s-au abătut Evreii: negustori și samsari Au luat o parte din piață și luptă s-o iea și pe cealaltă. Afacerile de petrol, ridicând în sus o clasă de advocați care nu-și merită bogăția și nu știe ce să facă dintr-însa, căzând răpede în imoralitatea luxului de îmbrăcăminte, femeiesc și chiar bărbătesc, și al sporturilor de paradă, a umplut văile de străini de toate neamurile, cari au stricat și prețurile și moravurile. Ei muncesc, speculează, câștigă și se duc; de viața socială a Românilor, pe care o desprețuiesc, se țin departe. Evreul, care se furișează și pe lângă țăranul cu pogoane petrolifere și pe lângă Englezul, Americanul, Olandesul, Germanul care nu ni știe țara, oamenii, limba, și pe lângă advocat, căruia-i mână clienții, el rămâne, ocupă, anexează, domină. Toată societatea ploeșteană își presintă omagiile arhibogatului Max Șapira, și foițele locale se împodobesc cu chipurile și biografiile Evreilor triumfători.

Mihai Viteazul era în Ploiești, „în Curtea sa din Ploiești”, la 7 Iunie, apoi la 6, la 23 Iulie 1598, acum ceva mai mult de trei sute de ani. Între 23 și 25 Octombre 1599, tocmai trei sute șaptesprezece ani de atunci, au plecat de aici cele trei cete ale oștirii lui, de multe mii de oameni, spre pasul Branului și spre pasul Buzăului, — această din urmă ceată cu el însuși în frunte, — ca să iea Ardealul.

Pe locul unde a stat marele viteaz, Matei Basarab, unul dintre tovarășii săi de luptă de atunci, a făcut „sfântă și dumnezeiască biserică din temelie”, a Sf. Apostoli, pe care apoi, la 1742, o zugrăviau meșterii plătiți de un Brașovean, mare negustor, Avram, a cărui soție Ilinca își zicea „paniță”, jupăniță. „Biserica Domnească”, rău prefăcută, trăiește și pănă astăzi.

Negustori și meșteșugari pământeni ca și tovarășii lor veniți din Ardeal au ridicat apoi în epoca românească, de târg cu câștig și economie așezată, cu dragoste de biserică și școală, care ține pe la 1800 pănă după 1850, bisericile Sf. Pantelimon, Sf. Nicolae cel Vechiu, Sf. Dumitru, Buna-Vestire, Sf. Voevozi, Sf. Gheorghe, cu frumoșii stâlpi de lemn din pronaos, la care timpul nostru pretențios și fără gust a adaus câteva contrafaceri după biserica de la Argeș, tip, consacrat de ocrotirea oficială, al bisericii românești de lux, pentru oficialitate și lumea bogată.

Lângă Ploiești, de unde te duce o bună șosea, se află pe șesul bogat, în vederea muncelelor împădurite, schitul Ghighiu, căruia i se zice și mănăstire, și cu drept cuvânt. Frumoasa biserică e încunjurată de pașnice clădiri gospodărești, cu coperemântul de șindilă supțire, bine așezată. În fată e o curte de intrare, cu arbori bătrâni, înalți. În fund, unde curge limpede un „izvor al tămăduirii”, se înșiră pomi roditori și via se mlădie pe haragi. Un gard trainic, — dincolo de case numai pe o mică întindere mai sunt ogoare mănăstirești, încunjură colonia de bătrâni: unul dintre cei mai vechi de zile, înfășurat în petece de șaiac, ca o scoarță de trunchiu secular, dă drumul, ca portar veghetor ce este, rarilor visitatori.

Ghighiul, a cărui biserică e prefăcută în timpuri de tot nouă, n-are un trecut însemnat. N-a fost aici vreun ctitor vestit; în cămăruțele caselor șindilite n-a lucrat niciun cărturar cunoscut; de aici n-a pornit nicio operă literară, nici un manuscript frumos. Dar cercetătorii culturii monacale din secolul al XVIII-lea știu că a existai un schimb literar necontenit între deosebitele mănăstiri, că a fost o circulație vioaie a manuscriptelor învățătoare și moralizatoare. Activitatea desfășurată la Neamț a îndemnat astfel la lucru pe părinții din Cernica, și am găsit chiar manuscripte nemțene în această din urmă mănăstire. Tot așa călugări veniți din centre mănăstirești mai mari, mai luminate și mai harnice, au adus la Ghighiu cărți, tipărite și scrise cu mâna, une ori de o însemnătate deosebită. Cele mai multe au fost dăruite pe la 1830; celelalte au venit în deosebite timpuri de la persoane deosebite ²² .