2. Giurgiul

De-odată, din partea noastră, încep a se vedea remorchere cu steagid țării, șlepuri purtând nume românești și inițialele N. F. R. (Navigația Fluvială Română). Pe mal, grămezi de mărfuri, vagoane, movile de cărbuni. Iar încolo, câmpie goală, brațe de Dunăre rătăcind prin nisipuri, bălți.

E Giurgiul.

Agenția austriacă și-a strămutat pontonul aici, aproape, dar numai aproape, peste ceva bălți și mocirle, — de o șosea bunișoară, ce vine de la orașul care, de la ponton, e invisibil. O legătură în acest punct nu trebuie să se facă, de oare ce, după starea apelor râului, pontonul va rătăci aiurea. Drumul nostru merge spre alt loc, unde se lucrează de câtva timp, cu lovituri de milioane, portul în canalul dunărean de lângă oraș, dar apa, așa cum e fluviul astăzi, fără îndreptări făcute anume, nu vrea totuși să vie. Se vorbește, însă, pentru timpuri apropiate, de brațe de apă ce vor fi tăiate, de poduri ce vor fi întinse și vor învinge la sfârșit natura, aducând corăbiile drept supt înălțimea de argilă a orașului.

O birjă duce într-acolo, prin nisipuri și știoalme, iar apoi peste șoseaua largă, care despică terenuri joase, în care, una după alta, gâștele albe vâslesc cu pieptul, legănându-se de plăcere. De la o vreme, ești în fața unui dâmb drept, paralel cu malul, și pe capătul de către noi al dâmbului o biserică încununată cu două turnuri semnalează orașul.

El începe cu strădițe ce se ridică la deal, cu pietre mari albe risipite, între căsuțe de mahala bucureteană. Apoi, pe măsură ce se înalță casele, pavagiul se adauge cu elemente mai egale, mai puțin zguduitoare. Pănă ce, în sfârșit, sus de tot, te afli într-un complex de strade cu desăvârșire drepte, ca unele ce au fost croite în același timp pe dărâmăturile vechii cetăți turcești care a ținut piept creștinilor pănă la 1828: un granit desăvârșit le acopere de o potrivă, mărginit cu elegante trotoare de basalt. Clădirile sunt une ori frumoase, în cele mai multe casuri curate. Prefectura e un impunător monument. Sunt case particulare ce apar destul de îngrijite și de armonioase în seninătatea lor, încât să poată aminti părți din Strada Domnească a Galaților. În mijloc, un turn de observație, ca un minaret uitat, răsare dintr-o grădină publică pe care o încunjură zidurile pieții centrale. Orașul s-a pregătit, de sigur, bine în așteptarea mișcării comerciale ce se va desfășura în curând la picioarele lui. Căci grânele noastre muntene nu ieau toate de-a dreptul drumul Brăilei, deci al străinătății cumpărătoare, ci găsesc mai ieften drumul mixt: pe uscat pănă aici, la Giurgiu, și de la Giurgiu înainte pe șlepuri către marele liman al exportului nostru.

Giurgiul are în față o insulă, unde au fost întărituri, pe care le acopere astăzi însă. ca pe o țernă obișnuită, care n-ar fi stropită cu sângele luptelor pentru lege și putere, învălmășeala sălciilor bogate în frunziș. Când vaporul atinge capătul ostrovului. Dunărea, împuternicită, îi cere silinți mai mari pentru a tăia valurile ce se zbat în voie pe întinderea largă. Iată acum câteva case albe cu coperemintele roșii, care pătează singurătatea malului drept, pe când, pe cel stâng, Giurgiul se înfățișează acum întreg, cu luntrile care lucrează dedesupt la bogăția viitorului. Și pe țărmul străin se văd acum șlepuri ale serviciului nostru de navigație, un vapor românesc prin care comunică malurile, linii de drum de fier pe care sunt înșirate vagoane pentru transportul călătorilor, fragmente de cheiu întărind malul și o pârghie de ridicat mărfurile din vapoarele ce vin spre ponton. Mai departe ai o foarte frumoasă clădire care e un spital și altele mai mici, acoperite cu plăci de tinichea roșie. E „stația» marelui oraș bulgăresc Ruse, Rusciucul Turcilor și al nostru, al doilea oraș poate după capitală: Sofia.

Din adevăratul oraș se ivesc: o frumoasă biserică a catolicilor, mai departe, câteva case mari în stilul obișnuit la noi și, printre ele chiar, strade înguste. Pe coasta de lut, căruțe; hamali turci și bulgari își trag cu greu opincile din noroiul îndărătnic. La ponton, câțiva soldați în uniforme șterse de soare, un vânător, și el în mantă de aceasta murdar-cenușie, cu fundul căciulii și lampasurile verzi, cu sabia încârligată, un ofițer și lume amestecată. Iar pe urmarea liniei de dealuri se gaibără fără orânduială vechiul Rusciuc al Turcilor, străbătut de minarete. Două corăbii bulgărești de războiu stau în port.

Apoi iarăși Dunărea curge între malul carpatic jos și verde și înaltul mal balcanic, cu muncele gârbove, pe care le acopere o plisă moale de verdeață veștedă. 

De-o parte și de alta a vaporului trec șlepuri grecești, ungurești, în șir. Iar în sala cea mare, pe lângă Evrei ce vorbesc în românește și Ungurii Navigației austriece, Bulgari slavi, Bulgari greci și Bulgari semiți, deosebiți după lungimea și forma nasului lor, vorbesc unui Român ce nu poate zice ș despre ieftinătatea otelurilor din principat, unde doi oameni pot sta cu doi lei pe zi, despre bunătatea pârjoalelor și „mititeilor” din București, despre intrigile rusești din care ar porni măceluri ca acelea din Belgrad și despre meritele lui Stambulov, căruia i se spurcă și strică necontenit mormântul fiindcă a trimes pe lumea cealaltă un număr de compatrioți prea mic…