1. Pe Dunărea-de-jos spre Giurgiu.

La pontonul Cernavodei, supt horbota de fier a uriașului pod, așteaptă vaporul austriac, încunjurat de spuma furioasă a Dunării, care răsfrânge în apele ei de leșie murdară cerul pătat de nori negri. E mai mic decât vaporul de reclamă al Ungurilor și n-are, ca acesta, două coșuri. Vine din Galați și servește mai ales la ducerea călătorilor bulgari, cari n-au la îndămână o linie ferată. Une ori pe podul și prin coridoarele lui își află locul peste o mie de lucrători de câmp și hamali, cari vin, după ce și-au încheiat munca la noi, înapoi spre țara lor săracă.

Trecem supt linia podului, de la care atârnă, îndreptând înainte corăbiile, felinarele ce se văd departe ca două stele călăuze, pe când dunga de lumină a trenului e înghițită mai iute de largul spațiu întunecos. Abia se mai zărește încă, în această clipă a înoptării, căreia-i lipsește farmecul apusului înroșit de soarele dispărut, dunga joasă, mărginită de arbori, a Munteniei, linia mai înaltă, goală a Dobrogei. Printre micile insule de nori supțiați, crâi nou trece sfios câteva clipe, și în urma lui fulgere orbitoare luminează năprasnic de la o zare pănă la alta sau își răspund, depărtate, slăbite, de la un colț al bolții la cellalt. Cârmaciul, asupra cabinei căruia se răpăd șivoaiele pentru care se deschide îndată cerul, deplin acoperit acuma, pipăie cu greu cu privirile în noapte, și în tremurăturile moi ale vasului se simte lupta necontenită cu valurile învălmășite ale râului.

Malul muntean rămâne nepătruns, mut, cel interesant e tot al Dobrogii. Rasova-și răspândește luminile pe o coastă de deal, pe când din casele-i împrăștiate răsbate lătratul de pază, de frică nelămurită, al cânilor. Peste vre-un ceas-două am trecut de Ostrov (de unde merge vaporul la Călărași), și pe malul bulgar avem Silistra, care arală numai câteva vechi case luminate, în întunerecul brăzdat de ploaia zgomotoasă.

Iarăși câteva ceasuri de întunerec și potop. Pe o înălțime, luminile chiorcoșate ale Olteniței arată o mare schelă care trece răpede, lăsând vaporului doi drumeți români, cari comentează cu gust articole glumețe din „Veselia”. Ceva mai departe, Tutracanul Bulgarilor, Turtucaia noastră. E o Hârșovă mai mare, care scânteie pănă foarte departe cu nenumărații ei ochi de lumină. Se aud cântece de triumf, care se mântuie în noapte și încep iarăși, cu toate că vaporul s-a depărtat de mult de țărm. Pe copertă s-au suit aice două sute de reserviști din Rusciuc, adunați odată pentru războiul amenințător cu Turcii și licențiați acum, după încheiarea învoielii de desarmare mutuală treptată cu aceștia. Îi văd uitându-se uimiți la mișcarea minunată a brațelor de oțel ale mașinii: oameni mari, groși, cu fața spăriată, îmbrăcați în sarici de țărani, cu căciula pe cap sau în halaturi de postav odată cenușiu, iar acum de un gălbiu șters, murdar, cu șapca rusească trântită pe ceafă. Arată puternici și ascultători și, așa urîți cum sânt, la un războiu s-ar bate bine. Printre dânșii sunt și Români de pe malul drept, și a doua zi un cerc al nostru se formează, din care fac parte un artilerist român cu opinci, un sergent de linie, bine călit, câțiva țărani și un vânător bulgar, care povestește în limba lui de acasă, care nu e a Bulgariei, pățăniile lui de ostaș al străinului.

Ceva mai încolo, ploaia învinge, și vaporul, care nu-și mai poate găsi calea, cu toată experiența și energia cârmaciului, aruncă ancora pentru așteptarea pană în ziuă.

Abia se supțiază noaptea, la șase ceasuri din ziua următoare, când helicele începe a se învârti din nou. Arare ori cele două maluri, care încep a se deosebi, se asamănă. Podoaba de păduri o păstrează și de aici înainte mai mult al nostru, pe când întinderi lungi de țărm bulgăresc sunt goale, înegrite, spălate de apă. E șes de o parte și de alta, șes pustiu.