1. Craiova.

Ne coborîm în jos, de spre muncele către Craieva. La dreapta, o foarte frumoasă biserică de sat cu mai multe turnuri. În îmbinarea de colori a lor se vede același gust care a creat haina de la țară.

Dealurile sunt acoperite de ceața prafului răscolit de vânt. Stația de încrucișare de la Filiaș. Se întunecă.

Craiova văzută noaptea la sosire. Ce e vrednic de laudă, e pavagiul solid și bine întreținut, strada larg tăiată. Casele nu se potrivesc între ele, ca de obiceiu la noi, — unde orașele se dezvoltă din sat, care, acesta, are bordeiele sau căsuțele țăranilor, cârciuma neîngrijită a Evreului sau a Grecului și falnicele curți boierești ale proprietarului, pe lângă care se adaugă la oraș splendoarea clădirilor publice înălțate sus și încăpător din adevărata nevoie sau și din risipa împrumuturilor și setea de a părea. Deci, și aici, biete căsuțe locuite, vile nelocuite (lumea e încă la băi), grilajuri de fier, garduri care cad, cârciume cufundate în pământ; un admirabil Palat Administrativ, mai impunător ca aparență, dacă nu ca soliditate, decât cutare palat princiar străin (ca să nu-l compar cu modesta căsuță albă a reginei Wilhelmina din Haga). 

Centrul, luminat electric, face o mare impresie. Se văd cartiere de case înalte, lipite una de alta, ca „Lipscanii” Bucureștilor. În fața unui admirabil otel care se termină acuma, — gust ultra-modern, faianțe colorate, proporții mărețe,— mă opresc la unul mai vechiu, dar tot așa de încăpător, unde petrec noaptea constatând că orașul Craiova are pe stradele sale bine pavate, care răsună puternic, pănă la ceasuri înaintate și apoi des de dimineață, o circulație destul de apreciabilă pentru cine ar voi să doarmă și nu poate. Din județul de țărani și moșneni, — de țărani mai mult moșneni și moșneni mai mult țărani, — al Gorjului, am venit iarăși într-o reședință a boierimii, ca Bucureștii, ca lașul.

Văzută ziua, Craiova e cum mi-o închipuisem. Două mari strade se taie cruciș. Cea mai mare’ cuprinde prăvăliile mai însemnate (nu oficiile publice, care nu sunt toate impunătoare și se află, cele mai multe, răspândite, după răul nostru obiceiu, prin unghiuri puțin văzute și cercetate de călători). Sunt pe dânsa și case particulare de toată frumuseța, în genul vilelor cochete, cu grădiniță în față, pe care și le dorește tot Românul și care nu sunt decât floarea bogată, de seră, a umilei floricele de câmp—, casa țăranului. Între ele se ivește, veselă în mijlocul arborilor, o frumoasă biserică roșiatecă, una din cele trei mari biserici, toate modernizate cam în același fel, ale Craiovei.

De la un loc caracterul elegant, european al stradei slăbește, cu toate că pavagiul îngrijit merge mai departe. Aici se văd case mici, risipite, magherniți pe maidanuri goale, locuinți cufundate în pământ, praf (o! e destul în Craiova șeasă!), — ba chiar o râpă cu puțină apă înăbușită de un gunoiu care nu miroase frumos. Dar, dincolo de podișul peste această gârlă, lucrurile se dreg.

La capăt e ceva ca o grădină, care nu pare să fie mare. Când însă străbați mai adânc prin aleile, — din care cu timpul, firește, va dispărea praful inherent începuturilor, — atunci îți dai samă de bogăția elegantă a acestei grădini, desigur unică, desemnată de un meșter străin cu idei proprii. Fondul era o veche livadă, cu totul părăsită —, cam ca partea nedeschisă publicului din zăvoiul de la Târgul-Jiului. Din acest fond bătrân vin înalții, frumoșii arbori. Dar între ei și între multele plantații nouă s-au deschis drumuri mari, cărări, poteci; s-au sămănat chioșcuri și case de țară, care puteau fi românești în loc să fie svițeriene, s-au ridicat podoabe romantice, s-au deschis perspective. Grădina se înfundă de nu-i vezi capătul, în câmpia undulată a Jiiului, pe care e așezată Craiova: ea trece peste un lac limpede, peste râul ce pornește din acesta; și, departe, se găsește chiar un frumos pod peste o adâncitură a terenului. Rămâne acum ca această podoabă să fie îngrijită după cuviință, ca drumul spre dânsa să fie de o frumuseță mai uniformă, rămâne ca gârla să piară. Lucruri ușoare pe lângă cele grele ce s-au făcut.

Și iarăși rămâne ca lumea din Craiova (nu „lumea bună” din Craiova, ca unitate omenească deosebită) să se deprindă cu utilisarea parcului, care va fi înzestrat cu tot felul de distracții. Deocamdată copiii rătăcesc pe alei, „partii-fine” mi s-au părut că-și află lăcașul prin pavilioane, ca în cine știe ce colț dubios al Parisului, iar oamenii bogați, cu însemnătate, vin, se primblă și se duc cu trăsura într-o grădină făcută pentru a fi gustată pe jos. Trăsurile sânt, ce e dreptul, bune, distanța face să apară naturale colorile așternute pe obraz cu pufurile, ighemoniconul strămoșesc are drepturile sale; în sfârșit, la București lumea se primblă cu trăsura.

Da, dar în București e șosea, pe când aici e parc, grădină, — deci alt ceva.

Una din stradele transversale merită atenție și procură o mare bucurie cui își studiază țara cu interes și dragoste. Pe ea se întind, de o parte și de alta, prăvălii numai românești, ținute, poți zice, de țărani pentru țărani. Ce curățenie, ce hărnicie, ce înțelegere și ce cuviință! Meșterul cojocar își coase cinstit și răbdător, cu gust, cojoacele albe împodobite cu cusături; meșterul căciular tunde pe formă mițele căciulei. Negustori de același fel stau unul lângă altul fără inimă rea, fără să caute a-și smulge mușteriii, cu gura mare. Cumpără cineva de unde-i place. Și calfele, curate-curate, băieți de țăran, voinici, voioși, cu uitătura așa de senină, așează în lăzi isprăvile meșterului. Întăia oară mi-a fost dat să văd aici o industrie, un comerț românesc izvorîte din vechi timpuri, din și pentru viața satelor, înaintând în vremi moderne și prosperând. Cine n-a fost în Oltenia, nu-și poate da samă de armonia ce se poate îndeplini numai prin puterile noastre, fără nicio infiltrație străină, și de caracterul senin în care se îmbracă această armonie.

E curios că în această veche reședință a Banilor aproape Domni, cu steagul lor, — grapa —, cu Divanul lor, cu pecetea lor poruncitoare, că în această semi-capitală timp de trei sute de ani, în care trăiește și pănă astăzi un mândru spirit de conștiință locală, în acest loc de adunare și petrecere a unei boierimi dârze și aplecate la împotrivire și turburări, trecutul s-a șters cu totul, îngropat în temeliile vilelor de stil bucureștean sau ale masivelor edificii publice. Bisericile, afară de câte una singuratecă, tristă și uitată, ca eleganta ctitorie din veacul al XVII-lea a Obedenilor, par făcute ieri-alaltăieri și amintesc numai grija gospodărească de dăunăzi a epitropilor; casele bogate în streșini, bătrânicele cu ochi de ferestre mărunte, răzimate pe brațele pridvoarelor, s-au dus, și numai prin cutare stradă pustie, strîmtă, și mai ales foarte strâmbă, care aburcă de la Jiiu către centrul bine pavat și luminat, cu otelurile, cofetăriile, teatrul și prăvăliile sale, se vede, între căpițele de frunze ale copacilor, crescând în voie câte o casă boierească, cu geamlâcuri multe între privazuri, astăzi veștede, — așa cum se făceau pe la 1830. Avântul de întrecere cu capitalele mari a strivit acum cu totul moștenirea șubredă a strămoșilor, în care, de altfel, tăiase de atâtea ori negre dungi de distrugere câte o raită prădalnică a vecinilor Turci din Vidin, prin șesul îngenunchiat totdeauna în calea năvălitorilor.