2. Bucovățul. Calafatul

Ieșim din Craiova prin strădițe de mahala, care n-au însă, în cea mai mare parte, nici lungimea, nici murdăria, nici înfățișarea păcătoasă a celor ce mântuie Bucureștii. Drumul străbate un șes întins, foarte verde după atâtea ploi. Din pădurile de odinioară, încâlcite desișuri de baltă, în care stejarul se întâlnia cu fugul și cu salcia pleoștită, n-au rămas decât mici pâlcuri. Primăria Craiovei caută să le prefacă în primblări, legându-le cu orașul prin străzi și șosele largi, plantate cu arbori. Așa a făcut cu parcul Bibescu, și văd că tot așa și cu crângul de lângă satul Mofleni. Lăfăiat trândav pe o albie de nisipuri moi, Jiiul, fără disciplina unei albii sigure, se rupe în cracuri moarte și aruncă din mijlocul lui ostroave sterpe, goale. Prundișul și bolovanii i-a lăsat pe drum și tot acolo și-a pierdut toată puterea: aici apele lui se poartă așa de încet ca fața suflată de vânt a unei mlaștini. Îl treci pe un pod de lemn, nou, lung și tremurător. În față, se ridică dealuri destul de înalte.

În spre Craiova e satul Mofleni, azi numai o mahala a orașului, care se vede din punctele mai înalte, cu livezile, acoperemintele roșii și puținele turnuri, mici, rotunde, tărcate ale bisericilor sale. Casele satului stau mai mult în câmp, îngrădite cu pari și vergi; cele mai multe au un nou tip, obișnuit la șes: în față, două uși, după un cerdac cu stâlpi scos foarte tare înainte; pe muche, încă două ferești. Coperemintele sunt mai mult de țigle trainice, aiurea însă, prin vecinătate, mai rele, de stuh, șindilă sau tablă văpsită roșu.

Chipurile sunt foarte amestecate: pe lângă fața caracteristică, fină, a Olteanului din șes se văd obrazuri umflate de oameni bălani, cu croiala grosolană. Întâlnești și câte un jupân în giubea, stând măreț în fundul carului, dar cei mai mulți drumeți poartă mantaua și potorii de abà, în de obște fără fireturi, și înalta căciulă turtită, fără țuguiu, pe care au făcut-o cunoscută tuturora portretele lui Tudor. Ei arată oameni cu stare și mândri de neatârnarea pe care li-o dă aceasta. Femeile au fuste scurte de postav de târg și scurteici: fața e încunjurată de un văl și, când ochii sunt mari, negri în supțirea față albă, ți se pare că vezi din acele Doamne și jupănese pe care vechii zugravi le înfățișează în rândurile ctitorilor.

În Mofleni e vechiul Bucovăț, una din cele mai vrednice de văzut biserici de la sfârșitul veacului al XV-lea. Ctitorul e Ștefan Banul, din vremea Mirceștilor, care muri în 1573 și se îngropă în zidirea sa. Soția lui Ștefan, Dobra, fiica, Hrisafina, poate fiul, Pârvu, care e și dânsul socotit printre întemeietori, își aflară locurile de odihnă, pe care o presupuneau veșnică, tot la Bucovăț. Clădită în chip de cruce, cu câte o ieșire de zid ascuțită înaintea altarului, împodobită cu zimți, cu ciubuce și cu două rânduri de ocnițe, înflorită prin linii de cărămidă foarte roșie, perfect coaptă, care răsar din tencuiala ce acopere pe celelalte, trainică și îngrijită în toate amănuntele sale, biserica Bucovățului își ridică mândră turnul de-asupra zăvoaielor de sălcii argintii ce mărgenesc cursul Jiiului.

Astfel stătu aproape trei veacuri, și ruina nu se putu apropia, după acest soroc obișnuit al clădirilor vechi, de zidurile ei. Numai în veacul al XIX-lea egumenul grec Hrisant Penetis, altfel un om binefăcător, prinse frică de năvălirile râului vecin și părăsi zidirea lui Ștefan Banul. De trei ori el se puse la lucru, după risipiri și cutremure, pănă ce izbuti, la 1840, să dea gata clădirea mare, stângace și urîtă a noului Bucovăț, unde veniră și pietrele ctitorilor. Cel vechiu fu lăsat să se dărâme, dar el se îndărătnici să rămâie, așa gol cum era acuma. Locuitorii, cu râvna lor de a-și ținea în bună rânduială biserica, au putut numai să o strice pe din lăuntru printr-un tămânjitor, care a zugrăvit din nou și pe Ștefan Banul, zicându-i „Ștefan Barbul”, și, neîncumetându-se a înfățișa pe Domnul Carol și pe Doamna Elisaveta, li-a atârnat fotografiile în naos. Biserica așteaptă încă îngrijirea luminată a timpurilor mai bune, ce au sosit [1] . 

Calea ferată spre Calafat face să se vadă încă odată, pe dreapta, căsărmile întinse, arborii și ruina meșteșugită a parcului. Ea străbate apoi o mare livadă verde pe care pasc turmele și vite singuratece: cea d’întâi stație și spune aceasta, prin numele ei, Livezile. O veche mănăstire lângă un heleșteu, după care i se zice „mănăstirea de la Balta Verde”.

Apoi ne înfundăm în valuri înalte de nisip roșietec, pe care cresc pe alocurea păduri dese. Când strânsoarea lor încetează, se răsfață mai multă vreme minunatele lanuri de porumb, de grâu tânăr, petecele de vie din domeniile Coroanei Sălcuța, — o amintire a sălciilor albicioase, care au perit pentru a lăsa loc grânelor hrănitoare, — și Șegarcea, cu una din cele mai luxoase printre gările care puteau costa mai puțin.

În urmă, șesul cuprinde tot, șesul gras cu pășuni și lanuri bune, care dau bogăție multelor sate răspândite în toate părțile. Apoi cerul se face cenușiu și pământul negru. Din când în când, stații mari se ivesc în noapte. La Băilești, clienți grosolani se luptă pentru „țapii” de bere rece. Într-un tărziu un șir de lumini se vede, apoi mai departe altele ce tremură, — acolo e Dunărea —, și sus, și mai departe, un ultim punct strălucitor, care e pe malul celalt. suntem la Calafat, și trăsura ne poartă prin strade drepte, cu case mari, bune, dar aproape cu totul cufundate ‘n întunerec, oprindu-ne la un marc otel somnoros, a cărui listă de oaspeți cuprinde nume de Greci și Evrei, grânari, samsari și gheșeftari.

Văzut ziua, Calafatul, o creațiune a lui Știrbei-Vodă ca și Călărașii, la cealaltă parte a Dunării, se arată ca un orășel vesel. Stradele drepte, șoselele trase după un plan cuminte, se desfășură între clădiri trainice cu coperemântul de țigle, obișnuit în Dolj, ca în multe părți din șesul care a fost vecin cu Turcii. O alee largă e deschisă la mijloc, de la un capăt al târgului la altul. Mari magazii de grâne, iar la Dunăre, acum ca și în Octombre, ca și în tot cursul anului, mi se spune, o adevărată flotilă de șlepuri cu nume în toate limbile. În mijloc se desfășură o frumoasă grădină publică, împodobită cu elegantul „pavilion”-cafenea.

Amintirile războiului din 1877 dau un interes deosebit acestui vesel port de provincie. Pe deal, vulturul cu crucea în plisc, — cei ce l-au făcut par să fi uitat că aceasta e stema munteană, și nu marca României, — așezat pe un obelisc de piatră, arată locul unde trei obuse turcești s-au spart lângă Domnul României, care supraveghia bombardarea Vidinului. În vale, un alt monument pomenește pe sergentul Popescu Constantin, cel dintâi ostaș mort în războiul pentru neatârnare: în zidărie e prinsă cununa de bronz pe care i-a închinat-o Doamna Elisaveta. [2]

Spre Vidinul prigonitor, care a trimes atâta vreme jaf și moarte asupra pașnicelor noastre câmpii roditoare ne îndreptăm acuma pe vaporașul ocrotit de tricolorul nostru, care face în câteva minute drumul, printre ostroave de sălcii, pănă la tainița turcească a vechilor vremi.

De la malul care înșiră debarcaderul pietruit, cetatea—, adecă partea dintr-însa care a fost reparată și e astăzi casarmă și zăgaz, — și biserica bizară roșiegalbenă, care e Sinagoga, se desface o lungă stradă, întru câtva modernă (aici se zice: alla franca, pentru a nu se zice: „după obiceiul românesc”). Câteva case mari, fără gust, și prăvălii ca ale noastre; la capăt un început de șosea plantată. Încolo, locuri neîngrădite, cu căsuțe murdare și grămezi de coceni și de multe alte lucruri pentru hrana oamenilor și a dobitoacelor.

Dacă vei apuca în dreapta, hudițe cu frânluri de caldarâm sălbatec te vor duce printre vechi case povârnite, cojite, prăfuite și stropite de noroiu, printre școli creștine cu copii murdari strânși în învălmășiri zgomotoase, printre școli turcești cu oarecare demnitate din partea școlarilor în fesuri. Casele acestea păcătoase au rămas din „vremea Turcilor”, și multe sunt locuite chiar de Turci, dar, ca oriunde ei se află supt jug creștin și amestecați cu „necredincioșii”, acești Turci ai Diului, urmași ai voinicilor lui Pasvantoglu, se lasă ‘n voia unei peiri destrăbălate și mucede. Bazarul cu fereștile chioare e un focar de mirosuri grele; oamenii cu fesuri nu sunt mai curați decât ceilalți, femeile lasă să li se vadă ochii și nasul și gura prin deschizătura vălului ponosit; copiii, altfel frumoși și având acea înfățișare în același timp drăgălașă și caraghioasă a Turculeților, par scăldați în baltă. Piața, de unde pornesc Bulgari busnați cu fața posomorâtă și musteața groasă pleoștită a ceartă, Turci somnoroși și Evrei (aici sunt destui!), purtând în mâni nespălate ciosvârte roșii, e un scârbos lac de tină.

Cetatea întinsă zace în mare parte așa cum au spârcuit-o și răscolit-o obusele din 1877; poduri de pari vechi duc peste gropile ei sămănate cu pui de găină striviți și giubele aruncate la gunoiu. Singură biserica poate fi privită ca o clădire mai bună: înaintea ei e un monument pentru unul din ofițerii uciși în războiul cu Sârbii. Primăria e o hodoroagă, căreia i s-a adaus un cucurig de lemn. Grădina publică, pustie și neîngrijită.

Prin potecile acestui Orient pângărit am văzut și destui săteni de-ai noștri așezați de mult în acest Ținut: cei bătrâni știu și turcește, tinerii cari au mers la școală și au slujit la oaste vorbesc și bulgărește; ei se căsătoresc numai între ei și păstrează portul strămoșesc, împestrițându-l doar cu câte o căciulă-fes sau cu niște ciorapi cu vârci colorate ca ale Bulgarilor. Dar și fără port i-ai cunoaște după fața lor senină și deschisă, de oameni buni, vrednici și cuviincioși.

Acesta e Vidinul. Bulgarii sunt mulțămiți de el, cum, de la războiul cu Sârbii, par a fi mulțămiți de toate. Când cu oarecare împunsături de mai dăunăzi între autoritățile de la graniță, ei nu s-au sfiit să spuie câte unuia dintre ai noștri că nu ne vom stâmpăra pănă nu ne vor bate cu oastea lor, pe care o cred mai bună decât a noastră. Ei vor crede ce vor și-și vor pregăti viitorul după această credință, dar eu, călător fără prejudecăți și care nu laud pe ai miei fiindcă sunt ai miei, m-am simțit, trecând din marele Vidin în micul Calafat, ca sosit într-o lume de veselie, lumină și rânduială.