4. Împrejurimi craiovene: Crețeștii. Vârîții

Tot cuprinsul de dealuri de lângă Craiova e acoperit de zăpada cojită de ger, care a făcut toate de-o potrivă supt platoșa ei, pe care dâri de desgheț, prinse din nou în strângerea frigului, scânteie metalic. Pustie e frumoasa pădure din marginea orașului, de unde zbughește doar un nebun speriat, care se apără, în mișcări răpezite și exagerate, de niște câni ce-și fac de petrecere cu bietul nenorocit golaș. Pe drumul tare vin femei la târg, în fuste învoalte, scurte, de lână proastă, care înlocuiesc vechile oprege trainice și frumoase, și pe cap cu albe marame, pe care le păstrează încă. Dese chipuri țigănești, cum și este de așteptat în împrejurimile unui Scaun de Bănie, cu atâta boierime și atâtea biserici cu chilii și rosturi de mănăstiri. Jos, în valea unde un prăvăliș și o dungă de ghiață presărată cu zăpadă mai ușoară arată cursul Jiiului, trecătorii cu piciorul au lăsat o dâră ce se tot lărgește. Necontenit sătenii trec de la un sat la altul peste apa amorțită.

La dreapta se vede, mândră în decăderea ei, astăzi măcar ferită de ruina desăvârșită, acea biserică din Mofleni, a vechiului Bucovăț, cu păreții roșii de cărămidă săpați în firide. Ne urcăm către Bucovățul cel Nou din vârful dealului, mare și urîtă clădire, unde am spus că s-au cărat pănă și mormintele. Sentinele, îmbrăcate bine măcar de hatârul iernii, păzesc zidurile mănăstirești, care cuprind o temniță. Neapărata cârciumă pentru paznici și pentru rudele osândiților își cască ușa în apropiere. Satul, lung, destul de sărac, cu negre curți noroioase îmbulzite de coșare, cu copaci netrebnici în crengile cărora se prinde fânul și cocenii, e urît și trist, lipsit de viață.

După ce l-am străbătut, cotim pe coasta dealului supt un părete de lut, acum cu totul desgolit, unde odată, — și încă pănă dăunăzi, — erau păduri minunate, care, între alte foloase, întăriau coasta împotriva Jiiului nesățios, care se răsfață jos, cerând tot mai mult pământ pentru mâlurile sale. Într-un loc care se zice „La trei fântâni”, bunătatea de suflet a boierilor din vremuri, stăpânitori în aceste părți, au pus la îndemâna călătorilor trei izvoare ce-și preling apele muind în mocirlă lutul cleios. Acuma însă cursul lor a încremenit, și largul râu din vale el însuși a prins coajă groasă de iarnă, așa încât nici n-ai putea bănui că acolo, în acea râpă unde ghiața e mai netedă și zăpada mai tare suflată de vânt, curge și mai departe, în fundul ce nu se poate vedea, una din apele cele mari ale țării.

Odată, veniau pănă aici, de poposiau în umbra copacilor, în susurul izvoarelor, pe când Jiiul de jos în freamăt de valuri trimetea răcoare bună și ochiul se pierdea asupra grânelor bogate ce acoperiau șesul întreg, trăsurile ce scoteau la primblare din Craiova lor pe boierii olteni. Acum farmecul de pădure s-a dus, și numai pe alocurea se văd trunchiurile pe care le încunjură ca într-o teacă de aur mușchiul galben uscat, care nu se teme de iarnă.

În capăt, drept de-asupra râpei, abia cruțată de năruirea ei, care înaintează răpede, se ridică o prea frumoasă ruină de biserică, vrednică de locul unde o minte isteață a pus să o clădească. Două turnuri de cărămidă cu arcade prelungi în jurul fereștilor, zid în chip de cruce, cu firidele pe două șiruri, despărțite printr-un ciubuc, acestea se văd încă de departe, arătând o zidire care nu poate fi mai nouă decât sfârșitul veacului al XVII-lea. Pe fața întoarsă către dealul golaș se mai văd unele zugrăveli frumoase, în cel mai curat stil al epocii celei bune de pictură religioasă; înlăuntru, lipsesc ctitorii, cari au fost desfăcuți de pe zidul de cărămidă roșie, strânsă tare, și duși la Craiova, pentru a împodobi casa unui urmaș al acelor evlavioși boieri  [3] . Sfinții au rămas însă în locul de unde au fost smulși puternicii vremurilor: jos, ei sunt șterși de atingerea oamenilor și a dobitoacelor, cari au prefăcut în grajd biserica de odinioară, sau scrijelați de iscălituri creștine și necreștine, românești și neromânești (cetesc chiar un „vive Zola!”). Sus însă, ei se păstrează neatinși altfel decât prin adânca și amenințătoarea crăpătură a păreților, cari vestesc apropiata ruină desăvârșită; în adâncul turnului ce se înalță de-asupra bisericii centrale, chipurile sfinte se desfac în colori puternice, ca și când acesta ar fi un lăcaș de închinare bine îngrijit, în care s-ar mai strânge călugării din chiliile perite fără urmă și sătenii din satele ce s-au risipit. Nu vor trece totuși mulți ani de zile și presentul, stăpânit de grijile politice de partid și de hărțuielile personale, de poftele unuia și altuia, va lăsa ca această scumpă urmă a vremurilor de artă să cadă cu totul în râpa Jiiului.

După amiază, pornim drept înainte prin netedul șes de zăpadă. Drumul e acuma pustiu cu totul: sătenii și-au mântuit la târg vânzarea și cumpărarea, și ei sunt pe la jocuri sau închiși în căsuțele lor. suntem singurii cari străbatem minunatul pod pe Jiiu, care slujește și trecătorilor și căii ferate, pod solid înjghebat din linii de fier. Șoseaua care merge la el și pleacă de la dânsul e mărginită, o bucată de vreme, pentru a împiedeca rostogolirea pe povârnișul prăpăstuit, de stâlpi de piatră, legați cu lanțuri: cea mai proastă gospodărie, — obișnuită aproape oriunde în țara noastră de mari cheltuieli zădarnice,— lasă însă ca piatra să se desfacă din pământul mâncat de ploi, atârnând jalnic asupra golului, pentru ca drumeți răufăcători să o spargă și chiar ca bucăți din lanțuri să fie puse în căruță de cine are nevoie de ele.

Peste puțin suntem în Podari, un sat foarte risipit, cu multe case sărace și murdare, din care nu se ivește mai nicio viață. Dar în curtea de noroiu bătut cu pănuși a unei colibe cu ferestuicile mărunte și cu buhosul coperiș de paie, stau, la o scândură de lemn ce ține loc de masă, mai mulți săteni cari mănâncă cu poftă; copiii rău îmbrăcați li cară din odaia neagră a colibei vin în ulcele. E un ospăț de mort? Ai zice, după tăcerea mocnită a flămânzilor ce îmbucă; mortul trebuie să fi fost însă un biet om în deosebi prigonit de asprimea soartei, atât de păcătoase par toate. Peste câteva momente aflăm însă că aceasta e o zi de bucurie pentru zdrențoșii din bordeiu, — căci ei au serbat o nuntă.

Cotim printre gardurile de răchită spre bisericuță, unde ne întâmpină îndată primarul în sumănaș alb de abà, care privește cu ochi bănuitori isprava noastră de a ceti pe păreți și prin cărțile vechi, și o sumă de săteni, cu aceiași îmbrăcăminte oltenească. Biserica are un pridvor, în fundul căruia se văd obișnuitele zugrăveli, înspăimântătoare pentru credincioși, ale patimii celor ce n-au ținut în viață datinile bisericești ori și-au îngăduit să înșele pe aproapele, „croitoriul” alături cu zapciii. Pisania de de-asupra ușii pomenește ca întemeietor pe marele negustor sârb din Craiova celor dintâi ani ai veacului al XIX-lea, Hagi-Mladen Stoianovici, fost proprietar în aceste părți. Chipul Hagiului și al soției lui, el cu fesul de mai multe colori, ea cu o pălăriuță după moda orientală a timpului, se deslușesc încă în biserică, binișor ținută; pomelnicul dă rude de-ale lor cu nume străine și, tot odată, pe sătenii de atunci, cari, cu ce au putut, ținură să fie ctitori și ei.

De la umila bisericuță fără turn, fie măcar și de lemn, voim să mergem la aceia din Vârîți, despre care auzisem că e veche. Ca să aflăm rostul cheii, mergem la preotul din satul acesta, care abia se îndură să iasă la iveală, trăgând în pripă anteriul pe dânsul. E un tânăr care vine din seminariile noastre —, din Seminariul Central din București —, ni spune el, dar n-are niciuna din însușirile unui om cult și nici iubirea pe care de cele mai multe ori cei fără cultură de la sate o păstrează pentru rânduială, pentru vechimea sfântă.

La Vârîți, mergem greu pe un drum aproape desghețat, în care foșnește zăpada moale. Albe întinderi cu totul moarte, rari copaci goi, negri; satul se vede numai când pătrunzi în el; adevărat un loc de adăpost sigur al „vârîților” de frica Turcului de peste Dunăre, — căci suntem pe drumul Calafatului—, sau de frica zapciului. În cele dintâi curți, și pănă departe încă, vedem numai bordeie. De pe ogeacul de lut curge fumul în valuri, găinile scormonesc pe coperiș, iar înaintea ușii de întrare, care iese de-asupra pământului cu triunghiul ei de lemn, stă nevasta, altfel bine îmbrăcată și, de multe ori, plăcută, prin liniile fine ale feței albe, cu ochii vioi și veseli. Case adevărate se întind mai încolo, în curțile învălmășite și răscolite prin care-și fac câte ceva de lucru săteni cu fața adormită. Nu se găsește vre-o primărie, vre-o școală. Numai bordeiele și căscioarele ca pe vremea lui Pazvantoglu, când Cârjaliii străbăteau în voie prin toate aceste sate nenorocite, culegând banii de argint lucitori și fetele frumoase.

De atunci e și biserica din capăt, ținta călătoriei noastre. Clădită, prin anii 1780, de boieri din neamul Zătrenilor, ea se deosebește prin marele interes ce-l au chipurile, multe la număr, ale ctitorilor. Pe fondul alb se desfac boierii zugrăviți cu cea mai mare îngrijire, amănunțit, în colori tari și limpezi; fiecare cută, fiecare garnitură în podoaba de pe veșmintele femeilor, fiecare floare de pe mătăsurile aduse de Lipscani sunt exact însemnate, spre plăcerea ochilor, dar și pentru marele folos al celui ce voiește să urmărească în cursul timpurilor îmbrăcămintea românească.

În amurgul ce se lasă, scotocim după alte urme ale trecutului, care nu se prea găsesc. Și iată că hainele de abà și de pânză cusută ale sătenilor ce-și țin în mână căciulile îndesate cu fundul mai larg în palmă, umplu tot cuprinsul bisericii lor, de care sunt mândri. Ei deslușesc cum au strâns bani de-o repară: în adevăr coperișul scânteie de frumoasa tablă lucie albă, pe care o taie și o ipun prin aceste locuri săteni, tinichigii mai buni decât Evreii de la orașe. Aici nu mai e primarul în frunte, ci un țăran mai în vrâstă, pe pieptul căruia țăcănesc medalii și din ochii căruia strălucește bucuria de țuica Duminecii, pe când limba îndrugă de toate pentru lămurirea „domnului inspector”. Din case, din bordeiele mărginașilor, fumul gâlgâie tare pentru gătirea mămăligii din seara de odihnă.