5. Ișalnița. Almăgiul. Coțofenii. Brădeștii.

Ieșirea din Craiova prin partea vechiului oraș care poartă încă numele de Dorobănție, fiindcă aici își aveau locuințile dorobanții cari apărau odinioară pe Ban, stăpânitorul celor cinci județe de peste Olt. Astăzi, când, pe lângă școala de fete Lazaro-Otetelișanu, se văd abia niște slabe rămășiți din zidăria mare și puternică, în zădar ai mai căuta dorobanți pe aici. Locul lor l-au luat pașnici mahalagii, cari trăiesc din plugărie și din unele înlesniri electorale. Biserica lor, Sf. Ioan, păstrează, cu toate înoirile, liniile frumoase de la început: turnulețul alipit la stânga, pentru păstrarea odoarelor, și marele turn de la mijloc, cu fereasta de mai multe ori sprincenată.

Lângă niște urîte ruini, poate de vechi hanuri din vremea chervanelor de marfă, se iese în câmp, pe larga șosea bună, făcută de Vodă-Bibescu, el însuși un Oltean. Deocamdată, întâmpini fântânile lui Obedeanu, dăruite de acest boier milos drumețului însetat. Odată, ele se ridicau de-asupra pământului printr-o zidărie pecetluită cu pisanie, dar cu timpul n-au mai rămas decât mici grămăgioare de cărămidă, din care gâlgâie încă, harnică, apa și la care poposesc atâtea care și căruțe sau aleargă femei cu ulcioarele mari smălțuite în vechi zugrăveli. Cei noi s-au încercat a face și dânșii fântâna lor, dar n-au fost în stare să dea altceva decât un turnuleț hâd, acoperit ascuțit cu tinichea, o inscripție împotriva gramaticii, și, mulțămită d-lui „specialist” Stanisici, țevi din care nici nu picură.

Pământul e slab: tot mâl alb lăsat de ape; în el se prind mai bine tufele dese de cartofi, pe când grâul, orzul, ovăsul se ridică abia de la pământ în acest Mâi al celui mai îmbielșugat an ce se poate întâmpla. Nu e șes, ca dincolo, în Muntenia, la această latitudine, ci înălțimi mari întinse în dungi drepte, care aleargă în voie pe unde vreau, în loc să se rânduiască după chipul muncelelor, taie țara în fășii de văi, cu sau fără râuri în fundul lor.

Apa cea mare rămâne Jiiul, care trece în stânga. În voia țărnei moi, el se zbeguie cum îi place, și ochiul îl prinde prin copacii luncii numai în frânturi lucioase, sămănate fără rânduială, când ici, când colo. Dincolo de dânsul, un ultim rând de dealuri închide zarea.

El nu poartă sate. Toate așezările vin din dreapta. Înainte de a se atinge patul de nisip, foarte larg, prin care se poartă șuvițele sărace ale Amărăzii, înainte de a trece podul de lemn cu care se joacă de atâtea ori, rupându-l în bucăți, nebuna apă crescută de ploaie, pe când nezguduit stă mai încolo înaltul pod alb de fier al căii ferate, care se ivește de-odată din mijlocul malului păduros, — vezi moșia Ișalnița. În casa boierească de colo din fund, în mijlocul vechii grădini dese, locuiește o femeie care s-a înstrăinat cu totul de lume, dar știe să trăiască pentru cei săraci și rămași în urmă pe pământul ce stăpânește.

De și e Duminecă, deși piața din Craiova e plină de o mulțime curată în mari măntăli de pănură albă, tivită cu găitane negre, pe aici păstorul de vite are haine ca pământul și fața se zărește cruntă supt scurta căciuliță oltenească fără moț. Dar acești oameni întrebuințați veșnic la o muncă fără cinste și fără plăcere sunt printre cei din urmă ai satului lor.

Mai departe decât Ișalnița, tot pe muchea dealului din dreapta, care închide zarea, se ivește biserica de la Almăgiu, cu înfățișarea veche. Dar șoseaua lată și netedă, mărginită une ori de salcâmi noduroși cu rădăcini uriașe ieșite în față ca niște mușchi căzuți, — un dar al bunilor boieri din alte vremuri, cari stăteau pe acasă în satele lor și, împreună cu sătenii, își căutau harnic de țarină —, șoseaua duce drept înainte spre depărtatul Severin și spre graniță.

Într-un Ținut unde supt dealuri se cufundă o minunată vale rotunzită, plină de cel mai puternic răsărit de suliți ale grâului, întrăm în satul Coțofenilor. Un neam de aprigi boieri neliniștiți a băciuit aici, și unul din ei, Spătarul Mihai, a luat parte la lupta cea mare a boierimii românești de peste Olt pentru scoaterea Grecului Vodă-Leon și pentru ridicarea la Domnie a prietenului lor de la Brâncovenii Romanațului, Aga Matei.

Boierii cei mai vechi stăteau de vale, unde, în curtea unui biet om sărman, argat la un bogătaș al satului, se mai înțeleg boltirile unor pivniți lucrate dintr-o cărămidă deasă, prinsă cu ciment tare.

Și biserica va fi fost lângă aceste Curți. Colo dedesupt, unde se vede încă unul din acele turnulețe de zid care vădesc în aceste locuri o fântână, acolo a fost odată „Fântâna Spătarului”.

Apoi alți boieri, dintre aceiași Coțofeni, cari s-au stâns numai dăunăzi, au ales un loc frumos pe culmea de deal, de unde se cuprinde toată această grădină de spice și de copaci a văii mănoase, și au făcut acolo cula lor cea nouă. Străbatem încăperile încă locuite: pridvorul răzimat pe stâlpi, ca la biserică, odăile a căror boltă gotică e înflorită la capete cu crini, pivnițile bune pentru ascunderea armelor și grămădirea mijloacelor de trâi în timpul de iarnă și în vremea de primejdie, bucătăria cu hornul adânc, care poartă scrijelată data de 1653. De cealaltă parte a clădirii, alt pridvor pe stâlpi, căruia i s-a lăsat vechea înfățișare de cărămidă goală.

Acuma casa e despărțită în două de cei doi proprietari rivali cari au ieșit din desbaterile privitoare la testamentul sucit al ultimului „singur-stăpânitor”. Astăzi nu mai este aici altă luptă decât aceia pentru fumul sobelor sau pentru țipătul copiilor din amândouă părțile.

Mai nouă e biserica de astăzi, lucrată însă foarte bine după vechea datină, cu tot rostul ei de pridvor și de abside și cu o zugrăveală de toată frumuseța. Ea cuprinde mormântul lui Constantin Coțofeanu, răposat în 1826; ctitorul i-a fost însă numai fiul acestuia, Gheorghe Păharnicul, care a săvârșit-o la 1831. Fata lui, Catinca, a fost soția Polonului Paznanschi, care din ofițer rus ajunse a fi, pe la 1830, unul din organizatorii oștirii muntene. Mormântul lui, de marmură albă, se vede afară, în cimitirul copleșit de buruiană, care a năpădit și mormintele; lângă el e locul de odihnă al Catincăi, pe care versuri curate o arată:

Soție credincioasă și mumă cu iubire.

Abia s-a mântuit slujba, și, cu câteva clipe mai înainte, întâmpinaserăm cetele credincioșilor cari se întorceau, lăsând pe lespezi frunzele de copaci din Dumineca Mare și grămezile de pâni în forme ciudate. De-o parte, copiii, cei mai mulți în port de țară, având în frunte un mic dorobanț foarte chipos. Apoi femeile, fetele, în lungi cămăși cu cusături negre și mulți fluturi ce scânteie, cu câte un cojocel cusut în flori, cu fuste scurte, în colori vii și cu frumoasele marame albe, care se lasă lungi pe spate și flutură în urma stolului ce se pierde pe cărare. În sfârșit, bărbații, voinici, în mantiile de abà, ca niște războinici gata: fața rotundă, hotărîtă, cu ochii mici ce se rotesc ca la șoimul ce pândește, cu mustăcioara măruntă, mușcată răutăcios de-asupra gurii, tăiate hotărît. E aici multă putere, și se ascunde multă vitejie pentru ceasurile grele.

Îndată ajungi din Coțofeni la Brădești, unde un alt vechiu neam oltenesc și-a avut sălașul: și un Brădescu a fost în războiul de cucerire al lui Vodă-Matei. Satul e îndoit: unul în marginea drumului, cu case mai bunișoare, altul, cel vechiu, ascuns sus, în valea îngustă care se zice a Brădeștilor, — această din urmă parte sărăcăcioasă și umilă pănă într-atâta, încât nu poți desluși bine unde se mântuie Românul și unde începe Țiganul mărginaș. Dar în multe cerdace atârnă lăvicere de toată frumuseța.

Moșia e foarte îmbucățită și căzută mult în mâna arendașilor. D. Mihai Săulescu, unul din proprietarii fărâmilor, îmi arată de pe o muche de deal între văi ca acelea din raiu, așa sunt de verzi, de vesele, de mănoase și pline de priveliști neașteptate, blânde și patriarhale în pustietatea lor, locul unde a stat vechea culă, din cărămida căreia s-a făcut o cârciumă la drumul mare.

Biserica a rămas însă. Ajungi la dânsa după urcarea dealului năpădit de copaci, de lanuri, cu desișurile mari, înalte, de iarbă înaltă, veselă de ploile multe ale unui Mâi darnic în unde de ploaie. Din vârf privirea poate urmări tot ce se întinde pănă la depărtatele dealuri de peste Jiiu, tot Ținutul triumfător de primăvară deplin desfășurată, prin care sunt sămănate largile frânturi de argint topit de râului.